[bogdan81]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Apelez la cunoştinţele tale de biologie, Adrian.
Digestia, precum şi alte funcţii ale organismului prin care se întreţine, sistemic (corelaţii mediate nervos, hormonal, umoral şi prin factori locali tisulari) viaţa, trebuie mai întâi musai corelată cu metabolismul. Privită în sine, ruptă de rostul ei în organism şi de legătura ei cu procesele metabolice mai cuprinzătoare, digestia poate fi act distructiv, da, unul entropic.
Cu toate acestea, dacă privim organismul ca sistem, sesizăm mai întâi că viaţa organismului (să ne limităm deocamdată la corpul omenesc) se menţine prin conclucrarea a două procese de tip opus: catabolismul şi anabolismul.
Astfel, deşi într-o primă etapă, digestia realizează acte de distrugere a hranei (masticaţie, formarea bolului alimentar, acţiunea enzimatică hidrolitică a sucurilor digestive - saliva, sucul gastric, sucul intestinal, sucul pancreatic etc.), până la nivelul "analitic" de obţinere a produşilor simpli asimilabili prin pereţii mucoaselor digestive (aminoacizi, monozaharide, triglicerol şi acizi graşi, ioni, apă), ulterior tabloul metabolismului se completează cu procese de sinteză când, la nivel celular încep formarea proteinelor, a lipidelor şi a macromoleculelor de tip glucidic precum şi a unor compuşi micşti cu natură multiplă.

Iată aşadar că tocmai în corpul nostru găsim, dacă ducem investigarea până la capăt, nu numai entropie ci şi procese de sens invers, al căror efect este nu doar supravieţuirea, întreţinerea scânteii de viaţă dar, lucru impresionant, creşterea şi dezvoltarea organismului. Altminteri nici nu am putea noi să trecem de la stadiul de morulăşi blastulă la ditamai corpul omului adult, capabil printre altele să răstoarne şi munţii...:)

Dar de ce să ne oprim aici cu cugetarea?
Să trecem oleacă şi la analiza celeilalte componente a omului - sufletul.
Şi aici, măcar cât a descoperit psiholoogia, dacă de teologie putem face pentru o clipă abstracţie, găsim aceeaşi împletire: pe de o parte disoluţie şi moarte, pe de alta dezvoltare şi creştere.
Mugurele psihologic al omului, care începe să se manifeste prin rudimentarele mişcări psihomotorii specifice bebeluşului, cunoaşte o complicare şi dezvoltare uluitoare manifestată în planul operaţiilor mintale (de la analiză şi sinteză la raţionamente analogice de mare complexitate şi frumuseţe), de la reacţia elementară la un stimul până la fabricarea de teorii complexe ori paradigme extrem de abstracteşi generale.
Ce să mai spun de uriaşa activitate de sinteză şi germinaţie transfigurativă care este activitatea creatoare? Pentru unii dintre creatori, aceasta echivalează, pe drept cuvânt, cât o sfântă Liturghie. Poetul Vasile Voiculescu, de pildă (deşi găsim exemple încă mai copleşitoare în literatura lumii ori în muzică etc.) aşa şi făcea poezie: liturghisea.

În concluzie, nu găsesc nici un motiv să reducem jocul vieţii, mirabila şi tainica împletire de forţe ale stihiilor puse de Dumnezeu în Creaţia Lui, la componenta entropică. Ea face parte din jocul vieţii, da, însă e doar o latură, o dimensiune, cu rostul şi cu limitele ei.

P.S. Accentul pus de om pe componenta entropică a existenţei însemană, pentru mine ca psiholog, un semn al depresiei ori, în planul credinţei, de obicei necredinţă iar la cei care au experiat Harul, înseamnă deznădejde. Un proces de descompunere interioară până la faza cu defecaţia, se exprimă şi în atitudinile mentale, proiectîndu-se asupra vieţii şi cosmosului. Nihilismul, legat de aceasta, aşa ceva a şi fost, printre altele: expresia oceanului descompunerii interioare în valuri de caca, formalizabile în limbaj filosofic.

Asta e alta chestiune, alt aspect al problemei. Sigur ca organismele biologice sunt anti-entropice, cel putin in prima faza, asa cum remarca si marele biolog laureat Nobel, Jacques Monod. Ceea ce reprezinta un mister si o taina fiindca este o particularitate intalnita doar la organismele vii. Acest proces anti-entropic are loc insa o perioada.
Pana la urma, asa cum stim si constatam cu totii, organismele biologice imbatranesc si mor, efect, spunem noi, al acelui cataclism de la inceput pe care il numim pacat.