Asupra acestor practici necanonice (ca și a altora de același gen) merită să facem câteva observații:
1) Toate aceste practici sunt așa-zise „tradiții” locale, variind mult de la un mediu (citadin sau sătesc, intelectual ori ignorant) la altul, unele sunt foarte noi, neacceptate, ba chiar condamnate de Sfântul Sinod81 (încă din 1952) și chiar de toți creștinii cu discernământ.
2) În general, ele au răspândire între oamenii creduli, neinstruiți, grupați de obicei în jurul unui om – inițiatorul „tradiției” – care este ajutat de un „colegiu” (aceștia îi asigură „capului” publicitatea și promovarea învățaturilor și practicilor inventate de el).
3) De obicei inițiatorii sunt bărbați care-și iau „libertățile” și prestanța de a inova mai ușor (cad mai ușor pradă duhului rău care le oferă calitatea de „înțelepți”, „mentori”, „prooroci”).
4) Femeile sunt preponderent atrase de asemenea „tradiții” noi pe care le răspândesc automat, fără a se interesa de raportul lor cu tradiția autentică a Bisericii Ortodoxe; ele aparțin tipului ignoranților și primitivilor în credință.
5) În cazul în care inițiatorul e preot hirotonit sau mai ales călugăr (și eventual într-o mănăstire faimoasă), credibilitatea „proorociilor” și a practicilor scornite de el crește între aderenți, între viitoarele victime.
6) Totdeauna sunt forme exagerate de evlavie, având mai degrabă un fond păgân decât unul creștin, care reduc actul credinței la forma exterioară și la simplul ritual mecanic, magic. Cei care le practică alunecă în mândria că nu sunt ca ceilalți creștini, considerându-se mai „inițiați” în credință.
7) Folosindu-se de unele tradiții bisericești adevărate, „tradițiile” necanonice le compromit autenticitatea, abuzurile acestora din urmă fiind un motiv serios de sminteală pentru intelectuali și de înjosire a Ortodoxiei de către sectanți.
8) Ele subminează unitatea liturgică și de credință a întregii Biserici Ortodoxe Române, strecurând uneori învățături eretice și creând motive de dispută și chiar de dezbinare atât între clerici, cât și între credincioși.
9) Cei care săvârșesc „exercițiile” duhovnicești expuse au impresia că, în mod automat, în viitor „le va merge sigur bine”, creându-și iluzii și speranțe deșarte.
10) Cei care apelează la ele desconsideră Sfintele Taine, ierurgiile bisericești și virtuțile creștine, dând întâietate practicilor acestora oculte, exagerând accesoriile și pierzând din vedere esențialul însuși.
11) Principala ofensă este adusă Tainei Sfintei Spovedanii, întrucât oamenii uită că, din pricina păcatelor, Dumnezeu îngăduie încercările și necazurile. De aceea și diavolii îi poartă, pentru mândria lor, pe alte drumuri, numai pe drumul pocăinței nu.
12) Unii își reduc întreaga viață religioasă la un lanț de asemenea practici necanonice, lanț pe care-l străbat inconștient (cu discernământul adormit); au impresia că sunt pe calea mântuirii doar făcând aceste „exerciții”, permițându-și chiar fapte imorale uneori pentru îndeplinirea lor (de exemplu: multe femei se înghesuie, se ceartă chiar, ca să ajungă să le pună preotul Sfântul Potir pe cap).
13) Cei ce devin dependenți de aceste tehnici ajung obsedați de scrupulozitatea lor, pierzându-și libertatea de fi prin har ai lui Dumnezeu. Treptat, încrâncenarea și îngustimea gândirii lor pot avea urmări psiho-patologice, mai ales în cazul persoanelor labile psihic.
14) În conținutul lor nu respiră duhul smereniei și al iubirii de oameni; nici o tehnică în sine nu deschide omului perspectiva comuniunii, a rugăciunii comunitare, a asumării semenului în iubire. Sunt „exerciții” individualiste și reduse la folosul propriu, care agravează boala secularizării și a individualismului credinței. Această consecință este cea mai gravă, căci „din cauza înmulțirii fărădelegii, dragostea multora se va răci” (Matei 24, 12) și mulți se vor abate de la adevărata credință la forme de fals misticism, erezie, idolatrie păgână și vrăjitorie.
15) Încurajarea mai mult sau mai puțin tacită de către unii preoți a unor asemenea forme de fals misticism și practici necanonice este o dovadă de decădere moral-religioasă, pe care înșiși credincioșii n-o pot tolera multă vreme, iar descoperirea neadevărului din ele va însemna atunci și o gravă deteriorare a încrederii lor în autoritatea preotului și a religiei. Creștinismul, ca religie a Adevărului, nu are nevoie, ba e profund periculos, să fie sprijinit pe minciuni care se dezvăluie rând pe rând ca atare.
16) Toate aceste forme eronate de evlavie trebuie demascate, eliminate și prevenite prin catehizarea credincioșilor în dreapta și adevărata credință creștină, prin educarea unui discernământ minimal, care să le permită oamenilor observarea și evitarea abuzurilor și a exagerărilor „evlavioase”.
"Părintele Adrian Făgețeanu și crucea Rugului Aprins", Ed. Credinței, București, 2012
