Citat:
Īn prealabil postat de AGabriela
Adevarat, insa aceasta complacere vine dupa un timp in care am simtit ca m-am fortat sa fiu o "crestina" dupa tipic, cu rugaciuni lungi citite, cu mers la toate slujbele si unde am ajuns?...aproape de pragul disperarii pentru ca aveam asteptari prea mari: de la sfinti si Dumnezeu pe de o parte si de la mine pe de alta parte. Sigur ca incurajez pe cei ce pot face si pot fi prezenti la toate tipicurile, dar mai ales prezenta duminica la Sf Liturghie este obligatorie pentru cine poate. Dar pe de alta am ajuns la concluzia ca fiecare face cat poate si ce poate, de aceea fac si eu cat si ce pot, cam putin ce-i drept sau poate mai nimic...iar pentru restul mai vorbesc cu parintele la care ma spovedesc sau cu prietenii sau mai pun cate un post aici pe forum :)
Multumesc frumos oricum pentru parerea dvs. sincera. Sper sa mai recitesc aceste randuri din cand in cand
|
Nici nu stiu cum sa ma exprim sa ma fac bine inteleasa.Sper sa reusesc.
Problema noastra, a oamenilor, uneori, e ca iubim asteptand ceva in schimb.De la apropiati, si in cazul nostru, de la Dumnezeu.Adica, in momentul in care nu ne sunt satisfacute doleantele(constiente sau inconstiente), incepem sa ne indepartam(intr-un fel sau altul).Apare dezamagirea, uneori chiar depresia etc.De multe ori, mergem la biserica, ne rugam, asteptand ca Dumnezeu sa ne indeplineasca anumite cereri: o viata mai usoara, un sot/prieten, un serviciu mai bun etc.Si am observat, ca in viata asta lucrurile stau cu totul altfel.Cei smeriti, care vor sa traiasca asa cum trebuie, nu numai ca nu au drumul netezit.Din contra, sunt prigoniti, nedreptatiti, batjocoriti etc.Asta e de fapt iubirea autentica:care nu cere nimic, care e acolo, indiferent de suferintele si nedreptatile indurate.De multe ori, noi nu cunoastem sentimentul asta, doar ne dorim, simulam(inconstient).Pentru ca atunci cand il iubim pe Dumnezeu, suntem impacati cu absolut orice lucru din viata noastra, chiar daca ne doare si nu ne simtim singuri.Sentimentele de singuratate si tristete, deja sunt semne ca am deviat de la calea cea buna.Cum reusim asta?Post, rugaciune, o relatie sustinuta cu parintele duhovnic, un control al faptelor(inclusiv al gandurilor), raportarea constienta la modelul crestin de vietuire,
lipsa de osandire a aproapelui etc.Totul pleaca de la iubire, dar si de la vointa.Trebuie sa
vrem. Pentru ca uneori, ne complacem in stari care nu ne ajuta deloc, desi stim ca gresim, si ne departam si ne slabim duhovniceste.Si mie mi se intampla asta.E un lucru periculos, pentru ca Dumnezeu ne da o multime de sanse, pana intr-o zi, cand va fi prea tarziu.