[Ioan_Cezar]

Dincolo de intenţia de a elogia din nou pe unul dintre scriitorii mei preferaţi, Graham Greene, voi readuce în atenţie romanul său "Puterea şi Gloria", unde putem găsi, de citim cartea, povestea exemplară a unuia dintre puţinii oameni care mai pot şi mai ştiu să iubească jertfelnic.
Nu cunosc orientarea religioasă a autorului american. Nu ştiu de este ortodox ori catolic, budist ori musulman, agnostic sau ateu. Ştiu însă că a scris câteva cărţi pe care le consider excepţionale, opere de înaltă măiestrie a scriiturii, de un rafinament estetic uluitor şi cu un mesaj omenesc (dumnezeiesc?) demn de un laureat al Premiului Nobel (ori al Împărăţiei). Din câte îmi amintesc, G.G. nu a primit acest premiu (care se acordă pe multiple considerente, în urma unei politici bine orchestrate) dar a fost un model pentru alţi laureaţi, de pildă pentru prolificul şi hiperlucidul G.G. Marquez, aşa zisul creator exemplar al "realismului magic".
*
Atmosfera cărţii pe care o evoc aici este, ca şi în alte scrieri ale autorului, una a descompunerii sufleteşti, a mizeriei morale, a întunericului. O lume sfâşiată de răutatea ei copleşitoare, o lume a zdrenţăroşilor sufleteşti, un univers al tenebrelor căruia te miri că nu-i afli mai repede sfârşitul. Nici un fapt luminos nu pare a-şi mai face locul vreodată în acest loc al tuturor tâlhăriilor şi mizeriilor imaginabile ori, uneori, graţie imaginaţiei fecunde a scriitorului, pentru mine inimaginabile...
În cărţile lui Graham Greene, oamenii sunt hotărârîţi să se distrugă pe sine şi unul pe altul. Deznădăjduiţi şi însinguraţi, ei lasă liberă calea urii. Ura este atotputernică, viciile stăpânesc sufletele şi relaţiile, batjocura este generalizată. Iubirea, însă, nu lipseşte cu totul. Ea se strecoară lin, abia ghicit, prin fibrele atmosferei de moarte şi sânge, printre toate blazările, ororile şi iţele absurdului şi nonsensului.
În "Puterea şi Gloria" întâlnim iubirea camuflată măiastru, înlăuntrul celor mai tainice metereze, în persoana ultimului preot al lumii, cel mult fugărit şi, într-un final, ucis ca martir.

*
Omul acesta este ultimul preot din ţara lui. Toţi ceilalţi au fost omorâţi de puterea dictatorului zilei ori s-au lepădat, cu frică mare, de demnitatea lor preoţească, de slujirea cea sfântă. Cu toţii, până la ultimul, au fost smulşi lumii, iar oamenii care au mai rămas credincioşi în Hristos îşi pun toată nădejdea în preotul vagabond, despre care se zvoneşte că ar călători neştiut din sat în sat, de toţi ascuns, vizibil doar cu ochii credinţei şi avînd neatinsă (cred oamenii) puterea de a boteza, de a învăţa, de a spovedi, de a mărturisi, de a cununa, de a înmormânta creştineşte vreun om...
El nu este un virtuos. Cu atât mai puţin este un preot vrednic. Nu numai că bea vinul hărăzit cuminecăturii (are patima băuturii), dar se arată laş, leneş în cele duhovniceşti (nu îl găsim rugîndu-se, nu se prea omoară cu cateheza, nu ţine discursuri evlavioase, nu tâlcuieşte Scriptura, nu pomeneşte pe Sfinţii Părinţi, nu se grăbeşte să boteze, să cunune, să sfinţească ci se lasă cu greu când e rugat de oameni).
Vrea doar să bea, cât mai mult vinars, şi să nu fie prins de urmăritorii săi. Ar vrea să moară, să se termine odată cu chinul lui de fugar urât şi de urmăritori şi de oamenii care se tem că vor fi împuşcaţi dacă se afla că preotul a atrecut prin satul lor... E laş. Nu poate fi ceea ce este, nu poate face actul martirajului. Nu poate nici măcar săse lase prins. Îi e frică de moarte... Se ştie păcătos, îi e dor de fetiţa lui (act nedemn, acest preot catolic a căzut în păcat în tinereţile lui şi undeva în lume are o fetiţă teribilă, un drac de copil, o răutate desăvârşită... de care lui îi e dor, îi e milă, o iubeşte - probabil e ultima persoană din lume pe care o mai iubeşte deplin), se gândeşte la credincioşii care încă mai au nevoie de el... Şi astfel nu se hotărăşte să moară, îşi prelungeşte singur agonia...

*
Igor, citeşte această carte defăimată de unii dintre "înalţii", poate prea înalţii dreptmăritori creştini şi, cu teama că te vei îndrăci dacă o citeşti, că te vei sminti şi că nu vei mai fi un ortodox atât de exemplar - poate vei găsi acolo un bob din iubirea pe care, de vei ajunge păstor al micii turme încredinţate de Hristos, nu o vei mai pierde niciodată.
Igor, uneori din miezul noroiului cresc nuferi albi şi ghiocei.
De vei voi să fii grădinarul Domnului şi să îi oferi, prin oamenii îngrijiţi de tine, nuferi şi ghiocei - musai ia aminte şi la universul noroiului omenesc. Cu riscul, desigur, să te înghită mocirla.
Dar cine nu îşi asumă acest risc şi nu învaţă să îl depăşească, va putea oare vreodată să îi înveţe pe alţii cum să procedeze pentru mântuirea lor?

P.S. Îngăduie-mi un sfat: de vrei să fii păstor de oameni, nu mai scrie/spune/gândi niciodată că te interesează mântuirea mea mai mult decât mântuirea ta. Nu de alta, dar s-ar putea să cred că ceea ce tu încerci să îmi livrezi mie, pe tine de fapt nu prea te atrage. Uite, dacă eu îţi spun că nu mă interesează cât de bine sau cât de prost joc şah, ori că îmi pasă prea puţin de calitatea jocului meu - tu ţi-ai da copilul să ţi-l antrenez eu?
Şi invers, de vrei să preţuiesc ceva, arată-mi mai întâi tu, care mă păstoreşti, cât de mult preţuieşti acel ceva. Nu îl mai denigra în faţa mea că altminteri te trezeşti ca ţăranul acela care, ducîndu-şi măgarul la târg să îl vândă îi scotea în evidenţă beteşugurile, împotriva, parcă, a intenţiei de a-l vinde. Mai ştii ce a răspuns el când a fost întrebat de ce îşi denigrează măgarul? ("Ca să-l fac de râs, fir-ar..., ca să-l fac de râs, d-aia!")