[vsovivivi]

E foarte ciudat năravul omului ce crede uşor în bârfe... adică vine unu' spurcat, criminal, plin de minciuni şi fapte rele văzute din abundenţă de oricine şi-ţi spune ceva rău şi urât de un om sfânt plin de fapte bune văzute şi ştiute de toţi cu o viaţă aleasă şi curată şi atunci omul ca nebunul crede imediat bârfa şi minciuna venită prin gura aia spurcată de om trădător, pismaş, rău şi viclean.... da' când omul cel sfânt cu fapte bune văzute şi ştiute de toţi şi cu viaţă aleasa îţi spune ceva atunci imediat omul se îndoieşte şi cere semne şi minuni ca să creadă ce-ţi spune sfântul.

E drept oare o astfel de atitudine fricoasă? Ce părere aveţi?

Păi chiar dacă ar fi adevărat şi sfântul săracool ar avea şi el nişte fapte rele neştiute de nimeni şi ţinute ascunse, fapte mult mai puţin rele şi mult mai nevinovate ca mulţimea de minciuni şi de fapte rele şi foarte urâte ale celuilalt şi vizibile şi ştiute de toţi.... ca să nu mai punem la socoteală şi faptele rele neştiute şi ascunse oare atunci, când punem în balanţă ca să judecăm drept, pe cine suntem noi datori să credem mai mult şi mai mult? Deci cine e vrednic de crezare şi cum e drept să credem şi în cine şi pentru ce?

Unul are o viaţă aleasă şi poate că chiar are şi câteva fapte rele ţinute ascunse iar celălalt are o viaţă de fiară plină de fapte rele văzute şi ştiute de toţi şi mai are şi o mulţime de fapte ascunse rele şi blestemate da' vine el să-l bârfească pe omu' bun şi sfânt că cică nu e credibil... şi atunci cum e drept să credem şi pe cine?

Oare faptele rele văzute şi ştiute ale celui rău nu ar trebui să ne dea de gândit că nu numai omul bun are fapte rele ascunse ci şi celălalt?

Şi atunci pentru ce de la unii cerem semne şi minuni ca să credem şi de la alţii credem imediat toată bârfa şi minciuna bucurându-ne şi revoltându-ne pe omu' bun de parcă el ar fi omu' cel rău şi necredincios care cică n-are fapte rele ascunse şi că cică le ţine pe toate la vedere? Păi dacă are fapte rele vizibile oare chiar n-are şi fapte rele ascunse din moment ce bârfeşte şi-l pâreşte pe cel bun? Şi dacă ambii au fapte rele ascunse da' omu' bun nu are fapte rele văzute sau ştiute de alţii atunci pe cine credem mai uşor? Cine ne păcăleşte oare mai tare şi cine ne face mai mult rău, nouă sau altora?

Unul ucide şi fură pe faţă şi de faţă cu alţii şi spune de altul pe care nu l-a văzut nimeni că ucide şi fură că defapt a ucis şi a furat şi el... tu din ăştia doi pe cine crezi? Pe cel bun pe care nu l-a văzut nimeni ucigând şi furând sau pe cel rău pe care-l ştie toată lumea, pe amândoi sau pe niciunul? Şi pe cine crezi mai mult şi mai repede fără să judeci, să analizezi şi fără să pui în balanţă?

Să mergem după lozinca ''gura păcătosului adevăr grăieşte''? Atunci de ce să ne mirăm că lumea urmează mereu pe satana? Păi dacă păcătosul spune adevărul înseamnă că sfântul minte şi atunci dacă vrem să fim crezuţi e musai să ne facem cu toţii păcătoşi... NU? Păi dacă sfântul are fapte rele ascunse?.. că doar ni l-a pârât păcătosul care are şi el fapte ascunse din moment ce numai el le ştie pe cele ascunse ale sfântului, oare nu au ascuns împreună faptele rele şi amândoi sunt vinovaţi? Şi dacă amâdoi sunt vinovaţi de ce l-am crede mai uşor pe pârâcios? Da' dacă pârâciosul minte sau dacă spune adevărul cu minteres viclean şi rău ce ne facem? De ce nu ne punem niciodată problema că s-ar putea ca pârâciosul să mintă sau să spună adevărul doar ca să ne facă rău sau ca să-şi scape pielea? Şi de ce fapta pârâtă e mult mai gravă decât mulţimea de fapte văzute şi ştiute ale celui rău care din moment ce e rău precis are şi fapte ascunse la fel de rele ca cele neascunse?

Deci cum e drept să credem mai uşor şi pe cine?

Mai simplu, doi tâlhari au făcut o faptă rea şi unul mărturiseşte de celălalt că ăla a făcut-o.

De ce oare nu pricepem niciodată că fapta respectivă ascunsă au făcut-o împreună şi că pârâciosul are un interes viclean şi rău în ce ne priveşte atunci când ni-l pâreşte pe tovarăşul său de tâlhrie?.. căci altfel de unde să ştie?

Şi de ce n-am bănui şi n-am crede că defapt tâlharul nu e altul dectâ pârâciosul că celalalt încă n-a recunoscut?.. deci cel ce ştie şi pâreşte e deja dovedit că e vinovat de faptea respectivă din moment ce ştie de ea numai el că poate fi nu martor neimplicat ci făptuitor sau martor participant... celălalt ca să fie vinovat mai trebuie să mărturisească sau trebuiesc aduse dovezi şi probe certe că altfel acuzăm poate un nevinovat!

Iar dacă noi crezând în bârfa vicleană devenim unelţica fraieră a lucrării celui rău care pâreşte... oare o să ne fie mai bine sau mai rău?

Deci pe cine credem mai uşor şi de ce şi pentru ce? Pe sfânt sau pe păcătosul pârâcios care se întoarce abea când este prins în flagrant?