[sophia]

Eu vad lucrurile asa (ma refer la ortodoxie):

Totusi este contabilizat si binele pe care il facem. Asa definesc eu mantuirea.
In plus Dumnezeu este cel care judeca si calculeaz si numai El decide cine este sfant.
Un sfant ajunge asa dupa ce moare si este judecat de Dumnezeu.
In timpul vietii el nu este ca este sfant si isi numara mereu pacatele, se duce la spovedit.
Sunt si sfinti care au fost decisi asa de la inceput, de bunul Dumnezeu. Ei au fost trimisi pe pamant cu niste sarcini. Stim din biografiile lor ca Dumnezeu le aparea si in vis si le spunea ce aveau de facut. Pe urma, candva ii lua la El prin moarte martirica.

Problema la noi oamenii de rand este alta.
Este contabilizat mereu pacatul, mai ales la spovedanie si asta ne da o anume constiinta a lui. Ca suntem pururea pacatosi. Toata lumea, prin indreptare arata ce este pacat, liste intregi si nici asta nu e totul...
In schimb nimeni nu ne numara binele facut si nu ne invata cum sa-l facem si ca trebuie sa-l facem. Nu suntem constienti de bine, pentru ca noi ne consideram mereu rai, pacatosi.
Si nu avem voie sa ne gandim ca-l facem. Trebuie sa-l ascundem, sa fim smeriti. Binele se pune pe taler, acolo, la judecarea mantuirii.
Dar nimeni nu stie sa explice totusi ce inseamna concret mantuire. Eu una de ex. consider mantuire ca fiind ajungerea in Rai. Si nu mai esti trimis in iad.

Aici este paradoxul despre care vroia poate sa vorbeasca autorul acestui fir.
Raul il stim si il socotim tot timpul, binele nu-l stim, il ascundem, nu ni se pune la socoteala aici pe pamant.
Pentru rau suferim si pe pamant si dupa moarte...

Discutia cu meritele nu o inteleg. Dumnezeu face asa dupa Voia Lui cu noi. Nu noi il indatoram.
El ne ajuta, ne asculta rugaciunile si ne da sau nu ceea ce cerem, dupa judecata Lui.

Si as mai spune ceva: mie mi se pare incorect sa judecam ceea ce facem (numai) pentru Dumnezeu. In final nu le facem pentru EL. Ne-a invatat sa le facem pentru aproapele nostru.
Faptele bune le facem pentru oamenii din jurul nostru. Dumnezeu nu are nevoie de ele.
Un om care face fapte bune si milostenie nu se gandeste la Dumnezeu, ci la cel pentru care le face - un alt om bolnav, amarat etc.

Aici este alt paradox: judecam pacatul/raul si binele in biserica, pentru Dumnezeu, dar ele sunt de fapt pentru sau impotriva (in cazul raului) oamenilor din jur.