[delia31]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Mitropolitul Antonie al Surojului spune aşa:
"Eu ştiu un singur lucru: asupra copilului trebuie să se facă rugăciune. Femeia însărcinată trebuie să se roage, trebuie să se spovedească, să se împărtăşească, fiindcă tot ce se întâmplă cu ea se întâmplă şi cu copilul pe care ea îl aşteaptă."
http://bisericaortodoxamosnita.com/i...rug%C4%83ciune


*
Acest "tot", la care se referă sfinţitul Mitropolit, ce să însemne oare? Ce fel de "tot" e acesta?
Întreb, întrucât pe anumite paliere ale fiinţării distincţiile şi individualitatea celor două persoane sunt incontestabile. Şi atunci, cum să înţelegem pe "tot" şi ce să însemne că mama şi copilul sunt "una"?
Să fie vorba despre o nediferenţiere între cele două făpturi? Sau mai degrabă de o comuniune, chiar simbiotică, în cadrul căreia fiecare fiinţă îşi urmează cursul propriu şi comun totodată, îngemănîndu-se continuu, dechizîndu-se reciproc, fără, însă, ca vreo clipă să îşi piardă propriul specific. Este ca şi în orice alt act de iubire, nu-i aşa?

*
Eu cred că între mamă şi copil are loc o continuă con-vieţuire, la cel mai propriu mod, pe toate planurile fiinţării: biologic, psihologic, spiritual (îmi cer scuze pentru exprimarea poate nepotrivită, încerc să formulez cumva...). În ciuda diferenţelor de dezvoltare a celor două fiinţe umane. Or, tocmai aceasta ar trebui să ne dea de gândit, în sensul că sunt şi alte niveluri ale comuniunii decât cele conştiente şi, oarecum standardizate, cu care noi suntem obişnuiţi.
Dacă unui adult i se cere să se împărtăşească în anumite condiţii, în acord cu starea şi posibilităţile lui reale, unui copil nu îi putem adresa aceleaşi aşteptări. Cu atât mai mult cu cât el se află, să zicem, în primele săptămâni ale vieţii intrauterine. Vieţuirea lui în acest stadiu trebuie că are alte particularităţi fizice, psihologice şi spirituale. El se află într-un moment dintr-un continuum pe care îl va parcurge de-a lungul întregii sale vieţi, atât cât va fi aceasta. Nu e nimic radical diferit în adult, care să nu fi fost mai întâi conţinut, în potenţă, în copil.
Cine poate afirma că un om aflat la câteva ore de la concepţie nu are părtăşie cu Duhul Sfânt? În modul specific acelei etape din viaţa omului.
Cine poate susţine că relaţia copilului cu Duhul Sfânt este independentă de relaţia mamei cu Duhul Sfânt?
Cine poate neglija (revin la amănuntul avansat într-o postare precedentă) rolul preotului care dă dezlegare şi binecuvântare mamei pentru împărtăşire? Oare Sfânta Împărtăşanie este lucrătoare fără binecuvântarea duhovnicului? Şi, invers, această intervenţie a preotului, nu are un rol semnificativ asupra mamei (şi pruncului)? Vedem împărtăşirea ruptă de binecuvântarea preotului? Vedem Tainele separate? Vedem oamenii izolaţi unii de alţii dar totuşi în comuniune cu Hristos?
Eu prefer să înţeleg Taina aceasta, dacă îmi e îngăduit să cuget că înţeleg, cumva, ca o eliberare a fiecăruia, prin comuniunea cu ceilalţi, înlăuntrul organismului mai cuprinzător care este Biserica.
Rămâne de văzut dacă un copil nenăscut şi nebotezat este mădular al Bisericii. În ciuda faptului că părinţii sunt deja creştini, iar mama (gravidă) se spovedeşte şi se împărtăşeşte.
Presupun că, deocamdată, copilul nenăscut nu este parte din Biserică dar că în ciuda acestui fapt el are parte de o acţiune binefăcătoare prin împărtăşirea mamei şi că totodată realizează, prin faptele mamei, o pregătire pentru saltul lui în comuniunea euharistică de mai târziu. Sau o pregătire pentru situaţia contrarie...
Susţin o influenţă certă din partea mamei asupra copilului, inclusiv în ceea ce priveşte Împărtăşania. Influenţa mamei, care "îl umbreşte" pe copil, aşa cum mama e la rândul ei umbrită, are rolul de a apropia şi pregăti pe copil pentru Tainele viitoare, la care copilul va avea acces sporit (posibil chiar deplin) după naştere, sau dimpotrivă, are rolul de a îndepărta pe copil de la Sânul noii lui mame mai cuprinzătoare - Biserica.

Frumos cuvant, frumos de tot! Si in Duhul Adevarului! Care, spre disperarea scolasticilor, nu poate fi capturat cu plasa de fluturi si apoi tinut captiv cu ac de gamalie in insectar! Fiindca e cuvant viu! Felicitari! Si multumesc! E tare odihnitor!

Daca e cineva care poate nuanta cu atata finete asemenea realitati nepalpabile, apoi Ioan Cezar e acela.

Si eu cred la fel. Ca sunt doua fapturi distincte, simbiotic legate, dar doua persoane. Iar Euharistia se da persoanei. Fiecareia in parte, separat, dupa randuiala Bisericii. Nu degeaba rosteste preotul “se impartaseste robul/roaba lui Dumnezeu X, spre viata de veci” .
In pantecele mamei, cum ziceai, si eu cred ca pruncul are comuniune cu Dumnezeu pe alt palier al fiintarii, intr-un mod doar de El stiut. Cazul Ioan Botezatorul in pantecele Elisabetei mi se pare relevant pentru a sustine ca exista o asemenea comuniune.