[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de florin.oltean75

.... dogmatic prin etichetare "Taina" adica "inexplicabil"

Iară şi iarăşi am privilegiul să îmi expun balaurii cugetării, sau cum s-o fi chemînd aceasta... Mulţumesc, Florin, că mi-ai ridicat mingea la fileu!
Dogma nu este etichetare. Este invitaţie la deschidere şi ghid şi măsură, brânci la libertate, zvâc la Viaţă. În vreme ce etichetarea este închidere, incapsulare în formulă, ruină şi borâtură a unui egofilism care s-a spânzurat pe sine şi zâmbeşte tâmp de sub ştreang. Abandon de la a fi şi de la a deveni. Cu ironie drăcească în cioc.
Dogma este iubire, smerită prin formularea în limbaj omenesc. Etichetarea? Mizerabilă şi obraznică apucătură, de-a noastră, a mult-îngâmfaţilor şi stupizilor.
Dogma, girul Vieţii. Etichetarea, garanţia morţii.
Dogma, reflex sacralizat al comuniunii. Etichetarea, gest al respingerii, fruct al neantizării, despărţitură de topor în carnea vie a luceferilor dintr-o vară târzie...
O, Florin, cum poţi oare să confunzi asemenea realităţi depărtate cum Cerul de pământ? Abisuri sunt, de netrecut, între asemenea gânduri şi simţăminte... Sunt lumi care se exclud reciproc, fără vreo posibilitate de tocmeală. Deşi convive, dealtfel... Ca să vezi!

*
O, frate, Taina nu are ca însuşire centrală inexplicabilul! Dealtfel, inexplicabilul nu are vreo legătură cu Taina, cu Dumnezeirea şi cu Creaţia Ei. Decât, poate, prin ricoşeul căzut al omului tâmpit de propria minciună confortabilă.
Fost-ai vreodată în Taină, Florin?
Cum era?
Îţi mai aminteşti?
Poate îţi va fi de folos mărturisirea mea:
Însuşirea centrală a Tainei îmi pare că este disponibilitatea. Cel care trăieşte în Taină se simte neîngrădit şi participativ. Are simţământul că este şi că este şi că este. Şi-n lărgime şi-n înălţimeşi-n timp.
Totodată el cunoaşte că această libertate absolută îi este oferită, pentru a se bucura de ea. Pur şi simplu, ca fapt de neinterpretat în timpul cât este trăit. (Avem vreme de interpretare abia apoi. Deocamdată doar suntem.)
Taina, aşa cum o cunosc eu, de nu mă înşel foarte tare, este totodată cuprindere şi nimicnicie. Cuprind deodată tot ce pot cuprinde şi în acelaşi timp îmi dau seama, ori mi se dă să cunosc, că abia de acum urmează să descopăr, să zăresc, să presimt...
Taina e situare concomitent în apogeul cunoaşterii şi în abia-începutul acesteia.
Taina fructifică şi totdată abia zămisleşte.
În Taină sunt suspendat între deja şi nu încă.
*

Taina adună pe om, cu pace. Simultan îl deschide spre necuprinsul încă şi mai mare. Când ai pătruns în Taină rodeşti şi înmugureşti, deopotrivă.

*
Taina nu este un sfârşit al cunoaşterii. Nici un început. Ea este un moment dintr-un continuum pe care noi, doar din pricina lepădărilor de Dumnezeu, îl mai putem percepe ca salt care ne bulversează ordinea precară şi rigidă.
Taina nu se opune cunoaşterii. Ci, prin însăşi natura Ei este cunoaştere, fiinţare deplină (întru deplinătate).
Cunosc, şi, dacă ating în elanul meu străjuit de dor (dorul de Dumnezeu) vreun liman, atunci mă simt şi împlinit şi neînceput. Alte şi alte zări mă cheamă!
A trăi Taina înseamnă a încheia un travaliu în timp ce te laşi cuprins de un altul, care te înspăimântă fericit prin presimţirea că va fi nesfârşit şi tandru.
Taina e cuprindere şi deschidere. Fericită întâlnire în/pentru sufletul atât de disponibil să o găzduiască, lăsîndu-se învăluit, ori cuprins!