[Ioan_Cezar]

Revin, frate Florin, cu gândul la Taină. Mare îndrăzneală fac, iertat să fiu.
Apucasem să scriu câte ceva legat de impresia că Taina e insondabilă sau, pentru unii, de necercetat. Arătam că eu văd însă Taina ca pe o plinătate a vieţii omului, când acesta cunoaşte şi totodată e conştient că abia a început să spere la cunoaştere. Cred că începem să intuim abisul de necuprins al oceanului Tainei abia atunci când suntem deja cuprinşi cu totul în el... Descoperim prin participare.
Dar cum este această participare caracterizată, spuneam, de disponibilitate?
Ei bine, revin pentru a risca să adaug că această disponibilitate e conştientă de sărăcia ei. Omul, conştient într-o anume clipă că e cu adevărat găzduit în existenţă, că e oaspete în Casa Domnului (şi e conştient doar prin rugăciune ori prin roadele ei, adică atunci când mintea a luat deja rodul feminin al sufletului care se roagă, sau ar trebui să se roage, neîncetat lui Dumnezeu), se trezeşte cumplit de sărac. Fericită înţelegere! Deposedat, prin luciditate, de toate bunurile pe care îşi închipuia că le deţine, în această clipă omul realizează Bogăţia deplină şi generozitatea Domnului: "că bunătăţile mele nu-Ţi trebuie", spune Regele David (Ps. 15,2). Cum oare, atunci, Taina să nu fie un moment de recunoştinţă a omului faţă de Dumnezeu? Sărac, lipsit de absolut orice bun trecător, omul al cărui suflet se roagă ("Zis-ai Domnului..." - Ps. 15,1) îşi ridică ochii cu recunoştinţă spre Cer şi laudă Bunătatea Domnului.
Înlăuntrul Tainei, poate miji dorinţa de a oferi ceva în schimb Celui Preabogat, Deplinătăţii. Dar ce poate oferi un om sărman Dumnezeului său? "...duhul umilit", ne sare în ajutor tot Psalmistul.
Astfel, taina, departe de a fi doar "mister", se arată dimpotrivă un prilej pentru ca omul să descopere încă mai mult cine este el şi Cine este Dumnezeu. Cât de dureros şi totodată cât de mângâietor este acest moment, doar cei care au avut parte de el pot spune...:) Ori, mai degrabă, nu pot!

*
Iar înainte, în nesfârşitul Tainei, ce este?
Nădejdea omului spune că este preaplin de veselie şi de frumuseţe veşnică. Atât.
"Cunoscute mi-ai făcut căile vieţii; umplea-mă-vei de veselie cu faţa Ta şi la dreapta Ta de frumuseţi veşnice mă vei sătura." (Ps. 15, 11)
Simţământul nimicniciei, al sărăciei absolute, este unit în rugăciunea sufletului cu nădejdea deplinătăţii celor viitoare. Taina, aşadar, este o experienţă completă a credinţei. Dăruită, în rugăciune, prezenţei - ca o podoabă a ei.