Citat:
Revin, frate Florin, cu gândul la Taină. Mare îndrăzneală fac, iertat să fiu.
Apucasem să scriu câte ceva legat de impresia că Taina e insondabilă sau, pentru unii, de necercetat. Arătam că eu văd însă Taina ca pe o plinătate a vieții omului, când acesta cunoaște și totodată e conștient că abia a început să spere la cunoaștere. Cred că începem să intuim abisul de necuprins al oceanului Tainei abia atunci când suntem deja cuprinși cu totul în el... Descoperim prin participare.
Dar cum este această participare caracterizată, spuneam, de disponibilitate?
Ei bine, revin pentru a risca să adaug că această disponibilitate e conștientă de sărăcia ei. Omul, conștient într-o anume clipă că e cu adevărat găzduit în existență, că e oaspete în Casa Domnului (și e conștient doar prin rugăciune ori prin roadele ei, adică atunci când mintea a luat deja rodul feminin al sufletului care se roagă, sau ar trebui să se roage, neîncetat lui Dumnezeu), se trezește cumplit de sărac. Fericită înțelegere! Deposedat, prin luciditate, de toate bunurile pe care își închipuia că le deține, în această clipă omul realizează Bogăția deplină și generozitatea Domnului: "că bunătățile mele nu-Ți trebuie", spune Regele David (Ps. 15,2). Cum oare, atunci, Taina să nu fie un moment de recunoștință a omului față de Dumnezeu? Sărac, lipsit de absolut orice bun trecător, omul al cărui suflet se roagă ("Zis-ai Domnului..." - Ps. 15,1) își ridică ochii cu recunoștință spre Cer și laudă Bunătatea Domnului.
Înlăuntrul Tainei, poate miji dorința de a oferi ceva în schimb Celui Preabogat, Deplinătății. Dar ce poate oferi un om sărman Dumnezeului său? "...duhul umilit", ne sare în ajutor tot Psalmistul.
Astfel, taina, departe de a fi doar "mister", se arată dimpotrivă un prilej pentru ca omul să descopere încă mai mult cine este el și Cine este Dumnezeu. Cât de dureros și totodată cât de mângâietor este acest moment, doar cei care au avut parte de el pot spune...:) Ori, mai degrabă, nu pot!
*
Iar înainte, în nesfârșitul Tainei, ce este?
Nădejdea omului spune că este preaplin de veselie și de frumusețe veșnică. Atât.
"Cunoscute mi-ai făcut căile vieții; umplea-mă-vei de veselie cu fața Ta și la dreapta Ta de frumuseți veșnice mă vei sătura." (Ps. 15, 11)
Simțământul nimicniciei, al sărăciei absolute, este unit în rugăciunea sufletului cu nădejdea deplinătății celor viitoare. Taina, așadar, este o experiență completă a credinței. Dăruită, în rugăciune, prezenței - ca o podoabă a ei.
|
"
Taina", intradevar, nu se instituie ca limita cognitiva, ci functioneaza ca o dimensiune a cunoasterii pe coordonata negativa a teologiei (teologia negativa) - o componenta esentiala a pragmatismului lingvistic de factura patristica.
In budism, aceasta functie este indeplinita de "
Vacuitatea Eului".
Ceea ce este insa important de evidentiat, ca "preaplinul fericirii", "preabogatia", "frumusetea peste fire" sau "deplinatatea" trairii in comuniune cu Dumnezeu - daca nu sunt echilibrate prin decompensare apofatica - se instituie ca limite, functioneaza ca despartiri, blocaje intre cele doua euri - eul mic si Eul Mare.
Interpatrunderea lor, unirea in Hristos, este realizata progresiv numai prin realizarea transubstantialitatii eurilor (prin realizarea naturii lor fundamental intangibila).
Cate vreme mintea se agata de concretete, subtierea duhului nu se produce, iar Unirea Speciala (Impreunarea Despreunata - unirea perfecta cu retinerea identitatii) - este imposibila.