[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Şi poeţii, nebunii, vai... nenorociţii ăştia care caută...

Poezia e scrisă de oamenii cei mai trişti şi mai singuri din lume.

Poezia nu poate fi scrisă de oameni veseli şi mon*deni. Ar fi o catastrofă. Măcar de aceea că poezia cuprinde tristeţea şi singurătatea lumii, sublimate prin frumuseţe.

Poezia e un altar al dragostei şi al muceniciei.

Nu pot şi nu am să pot înţelege vreodată fantoşele arogante ce se dau drept artişti. Un poet e ca un murmur de izvor subteran, ca o clipire de rază peste un mormînt, ca o adiere vestitoare din necunoscut. Din necunoscutul tandru, care ne face atenţi la cântecul chiriecilor, la gingaşii crini de august, la vântul de toamnă, care a prins deja să scuture frunzele.

Poezia nu e o artă. Poezia este o suferinţă mai presus ca arta. Poate de aceea triştii însingurării care o scriu de adevăratelea, s-ar cuveni să primească recunoaşterea preoţiei lor.

Dar ei sînt atât de modeşti. Ei, dacă ar fi s-o spunem la direct, nici nu ar voi să iasă în faţa lumii, dindărătul operei lor. Or, ei numai atunci ies, adică sînt nevoiţi să iasă numai atunci când arde pământul sub picioare, când e pusă în cumpănă însăşi viaţa neamului în care s-au născut, cu toate ale ei, pre nume - limbă, istorie, datini. Atunci nu te pune cu ei, tăcuţii, modeştii, gingaşii. Căci ai să pierzi. De aceea, că sînt luptătorii cei mai cumpliţi din câţi au fost pe vremuri, lamură a sufletului acelui neam, care a cutezat să-i nască. Ei, poeţii, de parcă visă*tori, aşa, de parcă nerealişti, dintotdeauna au zdruncinat din temelii marile imperii.

Dar cântă chiriecii, dar au înflorit crinii de august, dar au căzut şi primele frunze, pe când gândeam: poeţii sînt cei mai trişti şi cei mai singuri oameni din lume. Pentru că sînt oamenii Cuvântului.
........

Leonida Lari