[Corinusha]

În prealabil postat de laurastifter

"Cel ce va primi un prunc ca acesta în numele Meu pe Mine Mă primeşte" - a spus Mântuitorul nostru Hristos.
Cred că una dintre faptele cele mai bine plăcute în faţa lui Dumnezeu este aceea de a adopta un copilaş, de a-l lua dintr-o instituţie a statului (unde va fi crescut, ca vai de lume, până la majorat, când va fi lăsat, la propriu, pe străzi) sau dintr-o familie iresponsabilă şi de a-i oferi dragostea părintească după care orice suflet de copilaş tânjeşte din toată fiinţa lui!
Dumnezeu să le ajute tuturor celor care au această frumoasă, creştinească intenţie să aibă copilaşi adoptivi buni, recunoscători, iubitori de părinţi!
P. S. Cunosc personal mai multe cupluri care, după ce au adoptat un copil, au avut şi proprii copii biologici. Desigur, după ce ai ales să înfiezi un copilaş, acela îţi aparţine, îţi este fiu/ fiică, în aceeaşi măsură ca un copil natural (de vreme ce ţi-ai asumat, în faţa lui Dumnezeu, responsabilitatea de părinte). Totuşi, cred că aceste "întâmplări" (neîntâmplătoare...) sunt semne din partea lui Dumnezeu că fapta adopţiei a fost... scrisă-n Cartea Vieţii. :)
Doamne ajută!
P. S. 2. Mi-am pus de multe ori întrebarea: din ce motiv, oare, unii copii adoptaţi, atunci când află că părinţii lor nu le sunt părinţi biologici (ca şi cum asta ar fi important...), vor să-şi cunoască "părinţii" naturali.
Adică pe cine vreţi să cunoaşteţi? Pe ăia care v-au abandonat?!...
Cred că, dacă mâine mi s-ar spune că mama şi tata îmi sunt părinţi adoptivi (nu biologici), nu aş avea nici cea mai mică tresărire, în sensul unei dorinţe de a recunoaşte alţi părinţi în afară de ei! Părinţii adevăraţi, aşa cum atât de frumos scria Sfântul Ioan Gură de Aur, sunt nu doar cei care dau naştere unui copil (de fapt, viaţa o dă Domnul, Tatăl ceresc), ci cei care-şi câştigă calitatea de părinţi prin faptul că-i cresc pe copii cu dragoste, oferindu-le afecţiunea, protecţia şi educaţia de care au nevoie.
Părinţilor adoptivi Mântuitorul le va spune, neîndoielnic, în ziua Judecăţii:
"străin am fost şi M-aţi adus la voi".

Eu sunt adoptata, insa eu stiua asta de...cand ma stiu. Mi s-a explicat de la inceput ce si cum. N mi-am cautat parintii biologici, desi am si am avut curiozitatea asta; sunt curioasa mai degraba de istoris medical si altele asemenea, dar cum sa ma duc io la femeia aia acasa dupa 25 de ani, sa-i bat la usa. Ce ii zic: "Buna, sunt copila pe care ai abandonat-o pe cand aveai 16 ani"? Iar de tta cred ca nici nu se pune problema sa aflu cine e. Era trecut cu liniuta (adica no father) pe certificatul e nastere.
Totusi, nu o blamez deloc pe femeie. Ma bucur ca nu m-a avortat si astfel am avut sansa la o familie, iar ai mei parinti, au avut sansa de a avea un copil.

In schimb, avea in liceu un coleg care a aflat la 18 ani ca e adoptat; si aflat de la bunica-sa, intr-un acces de-al ei de furie. Mult timp a trebuit sa am dicutii cu tipul sa accepte ca nu e capat de lume. El simtea pur si simplu ca viata lui p[ana la acea varsta a fost o minciuna si alte bla blauri de genul. Si-l inteleg oarecum. Poate asa reactionam si eu daca aflam ca sunt infiata la cine tie ce varsta.