[forever...]

(despre patimi)

Subordonând spiritul fiinţei noastre pornirilor inferioare, dar nereuşind să-l reducă cu totul la tăcere, patimile produc o sfâşiere şi o dezordine în această fiinţă şi, prin aceasta, o slăbire a ei. Dar ele nu au acest afect numai asupra subiectului lor. Ele produc o dezordine şi în relaţiile dintre subiectul lor şi semenii lui. De mult ori, patima se întinde de la primul ei subiect înspre viaţa altuia. Lăcomia unuia provoacă lăcomia altuia, ca apărare a aceluia, de lăcomia primului. Aproape orice patimă caută să reducă pe semeni la treapta inferioară a unor obiecte. Dar aceia caută să se apere, iar din această apărare se naşte o luptă, care adeseori nu se opreşte la simpla apărare, ci merge la rândul ei până la tratarea celui dintâi subiect al patimilor, ca obiect. Egoismul şi îngustarea subiectului patimilor trezeşte, prin apărare şi revoltă, egoismul, îngustarea şi sărăcirea celorlalţi. Pătimaşul nu-şi dăunează numai sieşi, ci şi altora. Patimile au ca victime nu numai subiectul lor, ci şi pe semenii lui. Patima nu-şi manifestă efectul de slăbire, de pustiire şi de dezordine numai în pătimaş, ci şi în ceilalţi. Ea îi loveşte pe aceia şi aceia reacţionează de cele mai multe ori în acelaşi fel. Desfrânatul uzează de alte persoane ca de obiecte ale plăcerilor lui; dar prin acestea le face şi pe acelea desfrânate, care caută la rândul lor să uzeze de alte persoane, ca de obiecte.

Cel mândru trezeşte prin imitaţie, sau prin reacţie, mândria în alte persoane; iar raporturile de mândrie, ce se nasc astfel între persoane, sunt contrare raporturilor normale de armonie; comunitatea umană se fărâmiţează. Membrii se mănâncă între ei ca reptilele, cum spune sfântul Maxim. Toate patimile sunt opusul iubirii adevărate, singura care restabileşte armonia normală între oameni.

Astfel, patimile produc şi întreţin haosul între oameni. De aceea Hristos, întemeind Biserica, urmăreşte prin ea restabilirea unităţii sau sobornicităţii umane. Dar restabilirea aceasta nu este posibila fără slăbirea patimilor în ei.

O metodă a curăţirii de patimi este atât înfrânarea de la patimi a celui ce obişnuia să fie subiectul prim al lor în raport cu ceilalţi, cât şi reţinerea celorlalţi de a răspunde prin patimile lor, răbdând şi persistând în a iubi pe cei ce se comportă faţă de el în chip pătimaş. Aceasta îi fereşte nu numai pe ei de molipsirea de patimi, ci are efect tămăduitor şi asupra celor ce vor să-i facă victimile lor, precum opreşte deteriorarea şi mai accentuată a relaţiilor dintre membrii comunităţii umane. De aceea ne-a poruncit Iisus să nu răspundem răului cu rău, ci să iubim şi pe vrăjmaşii noştri. Sfântul Isaac Sirul spune: "Nu deosebi pe cel vrednic de cel nevrednic, ci să-ţi fie toţi egali de buni, căci în felul acesta vei putea atrage şi pe cei nevrednici, la bine." (Cuv. 23). Sau: "Sileşte-te, când întâlneşti pe aproapele tău, să-l cinsteşti peste măsura lui. Sărută-i mâinile şi picioarele şi ţine-i mâinile pe ochii tăi, şi laudă-l pentru cele ce nu le are." "Iubeşte-i pe păcătoşi şi nu-i dispreţui pentru greşelile lor." "Prin aceasta şi prin unele ca acestea îi atragi la bine." (Cuv. 6). Precum iubirea leagă pe oameni, aşa patimile destramă legăturile dintre ei. Ele sunt fermentul dezordinii lăuntrice şi interpersonale. Ele sunt zidul îngroşat, pus între noi şi Dumnezeu, ceaţa aşezată pe transparenţa lui Dumnezeu pentru firea noastră, făcută transparentă pentru Dumnezeu.