[Ioan_Cezar]

Mirela, dacă aş alege un cuvânt de-al lui Dan Puric (e chiar în volumul "despre omul frumos", la pagina 143), unul care să îmi placă la modul sănătos, l-aş alege mai degrabă pe acesta:

Sunt femei ale acestui neam care sunt sfinte şi care au ajutat să nu se piardă credinţa.
Deasupra Craiovei era un duel aerian. O ţărăncuţă, undeva în marginea Craiovei, printr-un sat, urmărea înspăimântată cum trăgeau cu mitralierele în aer unul într-altul; şi, la un moment dat, un avion românesc cade în flăcări.
Şi ce-a putut să facă femeia aia?
A luat nişte lumânări şi, de pe câmp, în goană, a strâns nişte floricele, să-i ducă pilotului mort, acolo, la căpătâi,
pentru că ştia că are şi ea un copil care este pilot.
Şi alergînd cu lumânările şi cu florile - avionul era în flăcări -, ea se ducea suspinînd,
fără să ştie că cel din avion era chiar fiul ei.

Spre deosebire de alte texte, pline de emfază şi de pretenţia că informează ori învaţă (ce să înveţe excesul de artificiu retoric, cabotin?), acest fragment face un lucru foarte bun, foarte sănătos: emoţionează puternic, mai exact încununează un sentiment frumos (provocat de gestul femeii) cu măreţia tragică (moartea fiului, pe care ea îl cinsteşte fără să ştie, sub puterea tainei).
Nu poţi citi un astfel de text fără să te simţi chemat în miezul marilor experienţe ale vieţii. Noi oamenii de azi (mai ales) nu avem nevoie de frecţii la picior de lemn precum dulcegăriile sentimentale şi gâdilările rafinate ale egoului din lumea babiloniei contimporane, ci de poveşti ca acestea - simple, cutremurătoare, înălţătoare. Altminteri, inclusiv patriotismul - ca să amintesc un sentiment înălţător - va pieri în derizoriu, ca multe altele... Câte n-au pierit dizolvate în bancuri şi glumiţe pe valurile neiertătoare ale istoriei!...