[cristiboss56]

Anul acesta, 2015, se împlinesc 320 de ani de la atestarea oficială a Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei în Diploma Leopoldină din anul 1695 (decretul imperial de acordare a „privilegiilor ilirice”), prin care se acorda libertate bisericească și autonomie politică tuturor popoarelor ilirice, adică popoarelor de confesiune ortodoxă originare din provincia Iliria, din Balcani, care s‑au refugiat, începând cu anul 1690, în Imperiul Habsburgic, din cauza asupririi otomane.
Vechimea dreptei credinţe în aceste străvechi ţinuturi româneşti are însă începuturi mult mai vechi, din vremea sfinţilor daco‑romani sau străromâni.
Prin diploma imperială din anul 1695 era însă confirmat, între alţi şapte episcopi ortodocşi, şi Episcopul Efrem Veniamin al Oradiei.De neam macedo‑român, acesta a păstorit la Oradea până în anul 1707, când, din cauza prozelitismului catolic susţinut de curtea imperială, precum şi a persecuţiilor suferite, a fost nevoit să părăsească Oradea, trecând în Muntenia şi de aici la Constantinopol. În Muntenia, Episcopul Efrem a fost primit de Episcopul Râmnicului, Sfântul Ierarh Antim Ivireanul, căruia îi descrie persecuţiile la care sunt supuşi poporul şi Biserica Ortodoxă din Transilvania, mai ales din zona Bihorului.
Următorul episcop ortodox amintit în documente este Petru Hristofor, venit la Oradea în anul 1708 cu scrisori de recomandare din partea Sfântului Ierarh Antim Ivireanul, cel care l‑a şi hirotonit episcop la Bucureşti, unde Sfântul Antim Ivireanul avea reşedinţa, ca Mitropolit al Ţării Româneşti.
Este bine cunoscută grija faţă de românii ortodocşi din Transilvania a Sfântului Ierarh Antim Ivireanul, care aveao conştiinţă puternică privind responsabili*tatea pastorală, precum şi un mare zel misionar în răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu şi întărirea credinţei ortodoxe în vremuri grele, când majoritatea creştinilor din Răsărit se aflau sub stăpânire otomană, iar românii ortodocşi din interiorul arcului carpatic erau expuşi agresiunii prozelitismului catolic sau calvinesc.
Astfel, întărit de ajutorul Sfântului Ierarh Antim Ivireanul, în perioada 1708‑1712, Episcopul Petru Hristofor al Oradiei a desfăşurat o intensă activitate pastorală şi misionară, mai cu seamă în parohiile din zona Beiuşului, care au avut de suferit cel mai mult de pe urma campaniilor prozelitiste atât catolice, cât şi calvine.
După anul 1712, Eparhia Oradiei nu a mai avut episcop propriu timp de mai bine de două veacuri (până în anul 1920), ajungând sub oblăduirea episcopilor sârbi, iar mai târziu a episcopilor români de la Arad. Păstrându‑şi însă autonomia teritorială şi statutul, Episcopia Oradiei nu a fost niciodată desfiinţată oficial, ci a rămas ca eparhie cu scaun episcopal vacant, a cărui locotenenţă era asigurată de către episcopii de la Arad şi care era condusă din punct de vedere administrativ de un Consistoriu (Consiliu) eparhial, în fruntea căruia se afla un vicar sau un protopop.
În toată această perioadă grea, rolul esenţial al acestei eparhii a fost acela de păstrare a identităţii naţionale şi confesionale a românilor din ţinuturile Bihorului şi Crişanei.
Prin voia şi lucrarea lui Dumnezeu Cel în Treime lăudat, demnitatea Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei a fost restaurată în anul 1920, la 30 august, odată cu reactivarea acesteia prin Decretul Regal semnat de primul Rege al României Mari, Ferdinand I.
De atunci şi până în zilele noastre, prin strădaniile şi vrednicia ierarhilor care s‑au aflat la cârma ei: Roman Ciorogariu (1921‑1936), Nicolae Popovici (1936‑1950), Valerian Zaharia (1951‑1969), Vasile Coman (1971‑1992), Ioan Mihălţan (1992‑2007) şi Preasfinţitul Părinte Sofronie Drincec (2007‑prezent), Episcopia Ortodoxă Română a Oradiei îşi împlineşte misiunea de străjer al Ortodoxiei şi al identităţii naţionale în ţinuturile Bihorului şi Crişanei.
Pământ binecuvântat, cu oameni harnici şi darnici, Ţara Bihorului şi a Crişurilor, deşi a îndurat în timp năvăliri şi pripăşiri ale multor neamuri de credinţe străine, care au încercat să înstrăineze sufletul românilor de credinţa strămoşească a mucenicilor mărturisitori, a voievozilor drept‑credincioşi şi a cuvioşilor purtători de Dumnezeu, a dăinuit totuşi peste veacuri printr‑o evlavioasă vieţuire în Hristos, ca o sfântă conştiinţă de neam de o fiinţă cu românii din celelalte provincii, pe care nici muntele, nici râul, nici moartea şi nici răul nu‑i pot despărți definitiv .
Sărbătorirea a 320 de ani de atestare oficială a Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei reprezintă un moment semnificativ în viața Bisericii noastre, întrucât este, pe de o parte, un prilej de omagiere a memoriei ierarhilor mărturisitori, a clericilor slujitori ai sfintelor altare şi a credincioşilor statornici în dreapta credinţă, care în vremuri grele au păstorit, au susţinut şi apărat această veche instituție bisericească, iar pe de altă parte este un îndemn de a le urma pilda vieţii lor în păstrarea, apărarea şi promovarea
comorii celei de mare preţ , adică dreapta credinţă şi dreapta vieţuire în Hristos.
Acum, la ceas aniversar, adresăm felicitări şi părinteşti binecuvântări Preasfinţitului Părinte Episcop Sofronie al Oradiei, colaboratorilor săi de la Centrul eparhial, clerului, monahilor şi monahiilor, precum şi tuturor credincioşilor acestei eparhii!