[cristiboss56]

Puţină lume ştie că la Roman, în judeţul Neamţ, trăieşte o fostă ucenică a părintelui Arsenie, Aspazia Oţel Petrescu, şi ea o eroină a închisorilor comuniste. Încarcerată încă de pe vremea studenţiei, deoarece aderase la Cetăţuia (organizaţia de tineret a femeilor din Mişcarea legionară), Aspazia Oţel Petrescu a fost arestată pe 9 iulie 1948 şi a stat 14 ani după gratii. Întâlnirea cu părintele Arsenie a avut loc în vremea studenţiei, lăsând în sufletul ei o amintire de neşters, care a pregătit-o pentru anii grei pe care avea să-i traverseze şi pentru chinurile cumplite prin care avea să treacă.
Evocarea întâlnirii cu părintele Arsenie şi a discuţiilor purtate cu acesta completează portretul „călugărului de foc”, la mormântul căruia se petrec şi astăzi nenumărate minuni…
„Un albastru infinit, aşa erau ochii Părintelui!”
„Şi, în atmosfera aceasta, (…) aud o voce foarte blândă, cu un accent puternic ardelenesc, care mă întreabă: «No, ce s-o întâmplat?»
Eu m-am întors, să văd de unde vine vocea şi m-am speriat! M-am speriat atât de tare, încât era să cad pe spate! Dar Părintele – că el era – prevăzuse lucrul acesta, pentru că mâna lui îndată m-a atins şi m-a redresat, m-a adus direct pe picioare înapoi.
De ce m-am speriat eu? Lângă mine era o siluetă înaltă, îmbrăcată în alb. Părintele purta de multe ori rantia albă. Îmbrăcat în alb, foarte subţire, foarte înalt. Un bărbat deosebit de frumos! Foarte frumos! O frumuseţe care nu e pământeană! Nu puteai să-i spui un bărbat frumos. Puteai să spui un bărbat scânteietor, strălucitor în toată înfăţişarea lui. Era foarte aproape de mine, mă privea foarte de aproape, serios şi atent. Dar ceea ce m-a speriat pe mine nu era seriozitatea cu care mă privea, ci privirea în sine. Ochii… Erau de un albastru… Un albastru infinit, aşa erau ochii Părintelui! Nu aveau spate! Era o privire cu prelungire undeva, departe. Aşa cum se pierdea în vastitatea cerului fumul albăstrui, tot aşa, privirea Părintelui nu avea obstacol de care să se oprească. Şi era de o luminozitate şi de o căldură nemaipomenite! Simţeai fiorul acela de sfinţenie care te străbate din cap până în picioare! E un lucru care te sperie, mai ales când vii – cum spunea Părintele mai pe urmă – din Vavilonul care se înhoalbă la voi! Când veneai din Babilon… Şi ziceam: Doamne Dumnezeule, unde am venit eu? Mi-a pierit tot curajul! Îmi ziceam: La ce om am venit eu? La un om care mă priveşte cu infinitul! Mă priveşte cu veşnicia! Părintele a continuat: «De ce te-ai speriat? Nu aşa ai cerut să mă cunoşti?»
Ei, când a mai spus şi lucrul acesta, m-am topit cu totul! Am zis: Doamne, Doamne, nu mă lăsa! Dă-mi curaj! Simţeam, pur şi simplu, că mă dezagreg! Mi-am simţit, într-o clipită, în clipa aceea, toată nevrednicia, dar mi-am simţit şi talanţii; am ştiut şi talanţii pe care mi i-a dat Dumnezeu şi pe care am obligaţia să nu-i îngrop, ci să-i dezvolt, şi eram uluită, că nu era unul singur. În acelaşi timp, am simţit o spaimă nemaipomenită! În clipa aceea, mi-am văzut într-o străfulgerare de secundă, de clipă, nu pot să vă spun, doar două greşeli care erau, la ora aceea, esenţiale în viaţa mea. Le-am văzut clar şi am zis: Dacă nu le-ai fi avut, ai fi putut să stai frumos în faţa Părintelui! Cu ele, nu ştiu cum ai să faci…
Şi Părintele mi-a spus în continuare: «Deci aşa ai vrut să mă cunoşti… Eu sunt acela şi sunt pregătit să te ajut să rupi zapisul cu nenumitul şi să mergi pe Calea care se cheamă Adevăr şi Viaţă, Care este Mântuitorul nostru. Deci ne vom împrieteni cu Mântuitorul nostru. Te voi ajuta! Dar nu trebuie să-ţi fie frică! Trebuie să ştii că, dacă începi un astfel de drum, începi o cursă cu obstacole. Va trebui să ai curaj, ca să poţi să treci peste aceste obstacole. Viaţa noastră dintre cele două capete – naştere şi moarte – este un test. Este o cursă cu obstacole. Este o cursă cu examene, pe care noi le putem lua sau le putem pierde. Pentru asta, îţi trebuie curaj. Chiar dacă pe undeva mai este câte o greşeală…»
Şi atunci am luat contact cu felul Părintelui de a vorbi, cu totul neobişnuit! Părintele vorbea puţin, nu era sfătos, cum era Părintele Cleopa, de pildă, la care nu se mai terminau vorbele. Nu! Nu era sfătos! Vorbea puţin. Eu am zis că cuvintele Părintelui nu sunt cuvinte pe care să le percepi cu înţelesul lor semantic. Erau cuvinte-portret. Te făceau să vezi. Să vezi ceva, nu numai să auzi şi să înţelegi cu mintea, ci să vezi. Să vezi cu inima, să vezi cu sufletul. Să vezi printr-o categorie de cunoaştere care mai târziu mi-am dat seama că se numeşte iubire. Deci să cunoşti prin iubire, nu prin raţiune.”