...:))) Am găsit un răspuns şi chesiunea asta inventată. Iată care este părerea sfinţiei sale despre ştiinţă (extras din Cărarea Împărăţiei):

"Ştiinţa, filosofia, medicina şi celelalte discipline ale preocupărilor omeneşti, chiar şi dreptul, care pune crucea pe masa de judecată, toate la un loc nu pot să dovedească, nici că există Dumnezeu, nici că nu există. Toate aceste discipline ale ştiinţei sunt însă folositoare când îşi cunosc marginile şi când nu trec într-o altă zonă a existenţei, unde nu au competenţă şi nici mijloace de cercetare." (pag. 210)

"Ştiinţa nu angajează viaţa, de aceea nici n-o poate pricepe şi nici n-o poate crea. Sfinţenia însă tocmai viaţa o angajează. Iar sfântul desăvârşit, care şi-a angajat viaţa şi a arătat că o poate şi crea, înviind morţi şi făcând ochi unde nu erau, e singur Iisus. De ce oare nu-L recunoaşte medicina? Ba nici măcar nu-L pomeneşte. Poate fiindcă Iisus e de-o mărime uluitoare, care ar pricinui spaimă migălelii omeneşti.

De aceea, în interesul cunoaşterii vieţii şi sub unghiul vremelniciei şi sub al veşniciei - lucru care depăşeşte puterea şi cunoştinţa omenească - a venit la noi Dumnezeu însuşi şi ne-a spus cele de dincolo de ştiinţă, de filosofie şi de medicină, oricât s-ar desăvârşi acestea.

Credinţa are revelaţia cu care omul credinţei nu se tocmeşte. Dumnezeu ne însoţeşte mereu şi, pe măsură ce-L cunoaştem, viaţa noastră biologică şi psihologică se străbate tot mai tare de adevăr şi de lumina cunoştinţei. Asta e ceea ce posedă credinciosul printr-o cale mult prescurtată, cunoştinţa pe care savantul n-o poate prinde prin ştiinţă, ci numai dacă şi-a împins ştiinţa până la toate marginile şi i-a recunoscut neputinţa.

Dumnezeu se revelează smereniei.
Deci, dacă e să înţelegem şi să folosim ceva, să încetăm gâlceava. Drept aceea încerc o lămurire armonioasă a unei porunci a lui Dumnezeu, porunca a şaptea - o problemă de biologie - cu cele câteva cunoştinţe ce mi s-au întâmplat la îndemână. Porunca aceasta e o măsură preventivă a lui Dumnezeu, prin care vom dovedi că urmăreşte stăvilirea degenerării, a stricăciunii şi a toată jalea făpturii omeneşti." (pag. 211)

"Oare venirea lui Iisus la nunta din Cana să nu aibă şi un înţeles mai adânc? Oare să nu însemneze ceva mai mult, faptul că la nuntă face prima dovadă a dumnezeirii Sale? Oare nu trebuie de aici înainte socotit şi Dumnezeu ca prezent la nuntă? Oare Dumnezeu nu are nici un cuvânt în biologie? Nici un lucru? Nici un sens? Nici o conducere? A dat legile şi a părăsit lumea? Sau legile Îl exclud pe Dumnezeu? De ce dar a ridicat căsătoria la rangul de Taină între cele şapte, iar Bisericii i-a dat în grijă - deci în răspundere şi în drept - de-a urmări cu luare aminte roadele Tainei, aceşti muguri ai vieţii, copiii? Nu oare de aceea, ca ei să fie fiii Săi, întregi la minte şi la trup, şi nu dimpotrivă, puii fărădelegii?" (pag. 214)

"Legile sunt ale celui ce le găseşte, sau ale Celui ce le-a făcut? Cine urmăreşte aplicarea lor? Mendel, Morgan, ştiinţa, sau Autorul lor? Ce vreţi să înţelegeţi prin legile vieţii? Că viaţa şi le-a dat sieşi de la sine şi se supune lor? Aşadar ştiinţa, cunoscând legile, de ce nu creează şi ea viaţa? Nu poate? Nu! Fiindcă şi viaţa şi legile depăşesc hotarele ştiinţei şi nu pot fi cuprinse şi ştiute absolut decât de Cel ce a creat viaţa din nimic. Autorul vieţii şi al legilor ei e Dumnezeu, ştiutorul şi susţinătorul lor, în desfăşurarea timpului." (pag. 233)