[cristiboss56]

Este final de lună şi avem datoria, asumată încă de la începutul acestui an omagial euharistic, de a reflecta, din perspectiva spovedaniei şi a împărtăşaniei, asupra pericopelor evanghelice din cele patru duminici.
În prima duminică, a răsunat la Sfânta Liturghie, în bisericile ortodoxe, pericopa despre iubirea vrăjmaşilor (v. Luca 6, 31-36), din consistenta predică de pe munte. A ne întoarce către Dumnezeu cu toată fiinţa noastră - căci asta implică
pocăinţa - înseamnă, în mod aparent paradoxal, a ne întoarce cu o inimă iubitoare către... vrăjmaşii noştri! E poate partea cea mai grea a creştinismului şi ceea ce-l diferenţiază de acele religii care propovăduiesc toleranţa, răbdarea, refuzul de a riposta în faţa vrăjmaşilor, dar la care cu anevoie găseşti îndemnul de a iubi , nu doar de a-l răbda , pe cel ce te urăşte şi te prigoneşte! Adesea, în dialogul de la scaunul de spovedanie, această poruncă se vădeşte a fi o adevărată piatră de poticneală. Sigur că ne este greu să iubim pe vrăjmaşii noştri, că nu putem, cu puteri omeneşti, pune iubire într-o relaţie în care primim, din partea celuilalt, ură şi chin. Dar nu ne putem apropia de sfintele taine şi împărtăşi dacă nu spunem măcar:
„Doamne, tu vezi că inima mea nu poate iubi, că mă tulbură cei ce mă vrăjmăşesc. Dar vreau să iert şi să binecuvintez pe cel ce-mi face rău; dă-mi Tu puterea aceasta, pe care eu nu o am, aceea de a-l iubi nesmintit" .
În a doua duminică a lunii lui brumărel, am aflat care sunt opţiunile noastre în viaţă, cum ne putem raporta la „cuvintele vieţii veşnice" , conform pildei semănătorului (v. Luca 8, 5-15). În
Stromate , Sf. Clement Alexandrinul ne arată că Domnul este „cultivatorul pământului din oameni" . Ultimul cuvânt spus lui Adam, înainte de a-l izgoni din rai, a fost: „căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce" (Facerea 3, 19). Avem, aşadar, mergând pe firul parabolei, nevoie să împlinim trei lucruri: 1) să nu mai rătăcim pe „lângă drum" , lăsându-ne călcaţi în picioare de diavol şi de cele ale lui (cf. Luca 8, 5), ci să venim pe Cale, în Biserică; 2) să ne ţinem de rugăciune, care este „plugăria sufletului" şi de împlinirea poruncilor, ca să se înmoaie inima de piatră şi „fără umezeală" (cf. Luca 8, 6); 3) să curăţăm câmpul fiinţei noastre de spinii patimilor care ne înăbuşă (cf. Luca 8, 7), prin spovedanie şi pocăinţă sinceră. Apoi vom putea primi toată sămânţa cea bună care se seamănă de Sus, precum şi bobul de grâu ascuns în prescura ce se preface în Trupul Domnului. Devenim, astfel, mlădiţe ale lui Hristos, primind şi bobul de strugure ascuns în vinul ce devine, la Sfânta Liturghie, Sângele Domnului.
Într-o lume în care suferinţa şi moartea ne sunt familiare, nu putem să nu ne întâlnim (ca în a treia duminică a acestei luni), cu un cortegiu funerar precum cel ce însoţea pe văduva din Nain, al cărei fiu a fost înviat de Domnul (v. Luca 7, 11-16). Vedem, pe de o parte, că ceea ce L-a „atras" pe Domnul a fost tânguirea acelei femei, care-şi plângea „singurul copil" (Luca 7, 12). Tot aşa, omul care se tânguie/ se pocăieşte de păcatele sale, plângându-şi sufletul mort - singurul suflet, nu? -, atrage prezenţa Domnului. Sau, mai exact, Îl lasă pe Dumnezeu să Se aplece asupra sa, să intre în viaţa (sau mai degrabă moartea!) sa. La întrebarea:
de ce a trebuit să se şi „atingă de sicriu" (cf. Luca 7, 14), nu putea să facă minunea învierii doar rostind un cuvânt? , Sf. Chiril al Alexandriei răspunde: pentru ca noi să învăţăm că „Trupul Sfânt al lui Hristos mântuieşte oamenii" , căci „Trupul lui Hristos are puterea de a da viaţă şi de a birui moartea şi stricăciunea", fiind
„Trupul Cuvântului, dătător de viaţă" . Găsesc răspuns aici şi cei ce cred că doar rugăciunea, nevoinţa, împărtăşirea de cuvintele Domnului ar fi suficiente spre mântuire, nefiind nevoie şi de împărtăşirea din Trupul şi Sângele Său (desigur, cu bună rânduială, cu dezlegarea şi cu binecuvântarea duhovnicului).
Ultima duminică a lunii octombrie, cea de mâine, ne vorbeşte despre vindecarea demonizatului din ţinutul gherghesenilor (Luca 8, 26, 39). Dumnezeu ne eliberează de sub tirania diavolilor, dezlegând pe cei ce, tot făcând voia lor, au ajuns să fie chiar şi posedaţi, cu manifestări specifice. Dar această ieşire de sub influenţa satanei a unui om atrage o serie de efecte împrejurul său. Gherghesenii au fost scoşi din casele lor, deşi se sfătuiseră nici să nu primească pe Iisus la ei, nici să iasă din cetatea lor ca să vadă minunile Lui. Dar paguba produsă prin înecarea porcilor în mare i-a scos din ale lor... Aşa se întâmplă şi când omul se pocăieşte sincer, împlineşte poruncile Domnului, se spovedeşte şi se împărtăşeşte, eliberându-se de sub tirania diavolului: devine epicentrul unor adevărate seisme spirituale în comunitatea/ familia din care face parte. Unii pot alege, în urma şocului, să urmeze lui Hristos; alţii Îl vor alunga şi se vor ţine, în continuare, departe de El. Dar nimeni nu va putea să susţină că nu L-a întâlnit şi că nu a avut dreptul de a alege