Nu ştiu frate cum este mai bine, dar ştiu că a osândi nu este bine. Şi mai ştiu de la un părinte că "dacă ne vom osândi numai pe noi înşine, împreună-pătimirea noastră faţă de lume se va arăta lucrătoare pentru mulţi alţii." Că o schimbare a celor căzuţi se poate doar printr-o împreună-pătimire cu ei, mai ales cu cei aflaţi în suferinţă, fie ei păgâni, satanişti, homosexuali, beţivi, curvari. Dar oare eu nu sunt păcatos? Şi atunci păcatul din mine nu devine izvor de experienţă în relaţia mea cu fratele meu şi el păcătos? Oare ceea ce văd la fratele nu este şi în mine? Şi atunci cum rezolv problema? Păi mă lupt cu păcatul din mine şi iau păcatul aproapelui asupra mea şi îl pun în faţa lui Dumnezeu. Şi cum? Să fie oare rugăciunea o soluţie? Sau pentru satanişti, păgâni nu am voie să mă rog? Sau este mai uşor să arătăm cu degetul cât de păcătoşi sunt aceia?