[Mihailc]

În prealabil postat de ovidiu b.

Nu ştiu frate cum este mai bine, dar ştiu că a osândi nu este bine. Şi mai ştiu de la un părinte că "dacă ne vom osândi numai pe noi înşine, împreună-pătimirea noastră faţă de lume se va arăta lucrătoare pentri mulţi alţii." Că o schimbare a celor căzuţi se poate doar printr-o împreună-pătimire cu ei, mai ales cu cei aflaţi în suferinţă, fie ei păgâni, satanişti, homosexuali, beţivi, curvari. Dar oare eu nu sunt păcatos? Şi atunci păcatul din mine nu devine izvor de expereinţă în relaţia mea cu fratele meu şi el păcătos? Oare ceea ce văd la fratele nu este şi în mine? Şi atunci cum rezolv problema? Păi mă lupt cu păcatul din mine şi iau păcatul aproapelui asupra mea şi îl pun în faţa lui Dumnezeu. Şi cum? Să fie oare rugăciunea o soluţie? Sau pentru satanişti, păgâni nu am voie să mă rog? Sau este mai uşor să arătăm cu degetul cât de păcătoşi sunt aceia?

În acelaşi gând sunt şi eu. Spaima constantă a vieţii este aceea că n-am reuşit să-L conturez pe Hristos în toate aspectele persoanei mele. Mă întreb dacă nu cumva modul echivoc de asumare a credinţei nu-i sminteşte pe ceilalţi, în loc să le arate o posibilă cale de ieşire dintr-o existenţă fără sens. Poate acord prea multă atenţie deşertăciunilor, "visteriilor iadului lumii acesteia" cum le numeşte un acatist, podoabelor ego-ului şi astfel nu mă deosebesc cu nimic de cei care stau departe de harul lui Dumnezeu. Drama multor tineri credincioşi din ziua de azi este condiţia "amfibie": vrem să fim şi cu Domnul, dar şi să ne consolidăm năravurile dobândite prin contaminarea cu lumea în care trăim. De aceea ajungem adesea în postura ingrată de a cere ajutorul lui Dumnezeu ca să slujim cu fidelitate satanei.