Cateva inforatii dintr-un articol despre primatul papal de pe site crestinortdox.ro. Eu am luat partea pe care am considerat-o relevanta: "Sinodul de la Vatican, care a dogmatizat primatul papal, il bazeaza pe "locul clasic" din Matei 16, 18-19, ca de altfel toata teologia romano-catolica. La intrebarea Mantuitorului catre Apostoli: "Cine zic oamenii ca sunt Eu, Fiul Omului?", ei au raspuns ceea ce stiau ca se crede in popor despre El: ca este Ioan Botezatorul, Ilie, Ieremia sau altul din Prooroci. Intrebandu-i si pe ei: "Dar voi cine ziceti ca sunt?", a raspuns din partea lor Petru, zicand: "Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu". Fericind pe Petru, ca a marturisit mesianitatea Lui, necunoscuta de oameni si descoperita de Dumnezeu, Mantuitorul a rostit cuvintele, pe care teologia papala intemeiaza primatul episcopilor Romei, ca primat al Sfantului Petru: "Si Eu zic tie, ca tu esti Petru si pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui. Si-ti voi da cheile imparatiei cerurilor, si orice vei lega pe pamant, va fi legat si in ceruri, si orice vei dezlega pe pamant, va fi dezlegat si in ceruri".
Exegeza romano-catolica atribuie acestor cuvinte intelesul revelator, ca Mantuitorul a intemeiat Biserica Sa pe Sfantul Petru si ca i-a incredintat lui conducerea ei.
Nici Sfantul Petru pus in cauza de teologia romano-catolica, nici ceilalti Apostoli n-au avut ideea ca el este temelia Bisericii si ca are in ea autoritate monarhica, si inca transmisibila episcopilor unei Biserici locale.
Sfantului Apostol Pavel spune ca temelia este Iisus Hristos, (I Corinteni 3, 11) si ca Apostolii si Prorocii sunt temelie in sens figurat, secundar sau larg, "piatra din capul unghiului fiind insusi Iisus Hristos" (Efeseni 2, 20).
Nu trebuie sa uitam de cuvintele de aspra mustrare adresate de Mantuitorul lui Petru, abia dupa trei versete de la solemna investire a lui cu primatul papal (Matei 16, 23: "Mergi inapoia mea, Satano. Sminteala imi esti, ca nu cugeti cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor" , ca si mustrarea facuta de Sfantul Apostol Pavel Sfantului Petru, la Antiohia, unde "i-a stat impotriva" (Galateni 2, 11-14).
Este destul ca sa intelegem clar, ca Sfintii Apostoli, in frunte cu Petru insusi, au fost straini de gandul unui privilegiu de putere acordat lui ca temelie a Bisericii, print al Apostolilor si cap monarhic al crestinatatii.
Acolo unde, din slabiciune si din nestiinta omeneasca, s-au produs dezbinari pe nume de Apostoli, ca la Corint, Sfantul Apostol Pavel a restabilit intelesul Bisericii si raportul ei cu Iisus Hristos, in cuvinte care nu lasa loc nici unui echivoc: Biserica nu este a lui Pavel, a lui Apollos sau a lui Petru, pentru ca nu in numele lor s-au botezat crestinii, ci este a lui Iisus Hristos (I Corinteni 1, 12, 13; 3, 4-6, 22) si de aceea nimeni nu poate sa puna alta temelie, afara de cea pusa, care este Iisus Hristos.
In exegeza este obligatorie citirea si intelegerea in context, in sensul mai restrans si mai larg al cuvantului; in acest din urma sens, contextul unui loc evanghelic este tot Noul Testament. Nimeni nu poate sa traga dintr-un text concluzii pe care Mantuitorul si Sfintii Apostoli le infirma. Cum se poate impaca intarirea unui Apostol cu cinstea de temelie a Bisericii si de suveran al ei, cu cuvintele neobisnuit de aspre ale Mantuitorului, care numeste pe Petru "Satana" si "sminteala", pentru ca nu cugeta cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor? Cum putea Mantuitorul sa intemeieze Biserica Sa, pe care "portile iadului" nu aveau s-o birue, pe omul care L-a tagaduit inaintea unei femei, in ceasul cel greu al incercarii? Si cum se poate face un privilegiu personal, exceptional si exclusiv dintr-o putere (de a lega si dezlega), pe care Mantuitorul a dat-o tuturor Apostolilor? (Ioan 20, 22-28).
Asemenea cuvinte si fapte, apologetica papalista le uita sau le trece cu vederea. In straduinta sa de a dovedi primatul papal cu orice pret, ea face apel la tot felul de argumente, avand aparenta de adevar, si cauta indicii despre primatul Sfantului Petru in orice cuvant sau gest privitor la el, vazand totul prin prizma unei idei preconcepute, cea a privilegiului personal, exceptional si transmisibil al Apostolului. Oricat de ingenioasa ar fi insa argumentarea apologetica a acestui privilegiu, ea nu poate sa infirme faptele istorice. Acestea sunt mai clare si mai concludente decat interpretarea ipotetica a unor cuvinte cu mai multe intelesuri, sau decat episoadele fara importanta dogmatica sau eclesiologica, cum sunt schimbarea numelui lui Simon in Chifa, adica Petru (Ioan I, 42), prezenta lui in fruntea listei Apostolilor, spalarea picioarelor lui inaintea celorlalti Apostoli, plata darii catre templu pentru el, predicarea de pe corabia lui (Luca V, 3), aratarea catre el intai a Mantuitorului inviat, ca sa nu mai vorbim despre rastalmacirea in prerogativa primatiala a intreitei reabilitari a Apostolului, in urma penibilei tagaduirii intreite a invatatorului sau (Ioan XXI, 15-17).
Tot ce se stie din Noul Testament si din epoca apostolica despre locul si puterea Sfantului Petru in Biserica, este intaietatea lui de cinste intre Apostoli, suficient explicabila prin varsta, temperamentul, initiativa, zelul si apropierea lui de Mantuitorul. Daca persoana si numele lui ar fi insemnat pentru Mantuitorul si pentru Biserica ceea ce cred papalistii, aceasta trebuie spusa in predica lui si a celorlalti Apostoli cu o claritate care sa nu lase loc indoielii. Un privilegiu asa de important nu se putea lasa expus controverselor.
Nici in predicile, nici in epistolele Sfantului Petru sau ale celorlalti nu se gaseste nici cel mai mic indiciu care ar putea indreptati fie cat de putin presupunerea, ca Sfantul Petru era el temelia Bisericii, in intelesul dat acestor cuvinte de exegeza papalista. Nu el, ci adunarea Apostolilor si a presbiterilor, in care Iacob numit "fratele Domnului" avea o autoritate morala cel putin egala cu a lui Petru (Galateni 2, 9), rezolva probleme mai grele pentru Biserica (F. Apost. 15). In nici o privinta si cu nici un prilej autoritatea lui Petru nu s-a impus ca fiind exceptionala de drept divin.
Dar ideea ca sunt urmasii "printului Apostolilor" si sefi monarhici de drept divin ai Bisericii universale n-au avut-o nici macar episcopii Romei la inceput. Abia in secolul al treilea, dupa peste doua sute de ani de existenta a Bisericii, un episcop roman, Stefan (257-260), a avut orgoliul scaunului roman, socotindu-se urmas al lui Petru, pe care s-au asezat temeliile Bisericii."
|