[Mihailc]

Numeroase sunt darurile pe care Dumnezeu le-a făcut oamenilor, atât cele pe care El le-a dăruit deja, cât şi cele pe care El le dă celor care s-au luptat pentru a le păstra pe cele dintâi. Dar cel mai mare dar dintre toate, cel care-l face pe om să fie om – este de a-L iubi pe Dumnezeu în curăţie, de a trăi după minte, de a stinge patimile şi de a nu avea nicio îndulcire dintru păcat. Ori, puterea de a trăi în acest chip şi de a fi curaţi după ce am biruit toate păcatele a fost aşezată în noi încă de la început: mai întâi, puterea de a omorî păcatul – nu fără suferinţă, ci, după ce ne vom fi războit. Apoi, după ce vom fi arătat şi izbutit tot ceea ce ţine de puterea noastră, aceea de a face să înceteze ostenelile noastre, de a fi buni fără lupte şi a rămâne fără păcat – după ce vom fi dobândit până şi nestricăciunea trupului.
A înţelege altfel ceea ce priveşte omul ar fi nesăbuit, căci, dacă firea nu ar fi fost atât de aplecată spre păcat şi deşi făcând şi folosind totul împotriva acestuia – noi nu am putea scăpa în întregime neatinşi de rănile care decurg de aici şi această stare rea ar fi în noi neschimbătoare. Am fi, astfel, mai răi decât dobitoacele în care nu este niciun rău şi ne-ar fi aproape cu neputinţă a nu-L huli pe Făcătorul că nu e întru totul Bun – şi, cu atât mai mult, făcătorul răului – de a nu-l fi răsplătit întotdeauna pe cel drept, cerând de la noi ceea ce El nu ar fi sădit în noi şi de a cere plată fără a-l fi într-armat pe om împotriva tuturor păcatelor.
Numai dacă El ne-ar fi legat de puterile binelui încă de la început, astfel încât am fi fost buni fără măcar a fi suferit cât de puţin în lume – şi, desigur, nu ar fi fost cu putinţă să fi fost buni în acest chip, fără să fi avut de alergat noi înşine spre bine şi virtute, căci noi am fi fost atunci pregătiţi mai degrabă să răbdăm binele decât să-l săvârşim. Cum, dar, am fi putut noi să folosim această libertate a propriei noastre voinţe, pe care am primit-o ca ea să fie pricina laudelor şi a biruinţelor pentru acei care se sprijină pe puterile lor, spre deosebire de cei care nu sunt copţi şi pliniţi decât prin firea trupului? Dar lui Dumnezeu nu I-ar fi fost bineplăcut ca omul să nu poată ajunge vreodată la capătul acestor izbânzi ale virtuţii cu care El a cinstit firea noastră şi să-l lase să lupte la nesfârşit, fără a cunoaşte capătul şi încununarea luptei sale, căci nu ar fi fost nimic mai împovărător pentru om, câtă vreme toate celelalte făpturi au un ţel spre care se îndreaptă şi la care e de nevoie să ajungă. De aceea, trebuie să primim şi să credem că puterea de a lupta împotriva păcatului a fost aşezată în firea omenească şi că noi trebuie să facem ca această putere să treacă în faptă, devenind buni în noi înşine şi prin noi înşine, spre a plini binele care se află în noi şi pentru a încheia luptele şi ostenelile. Dacă nu, de ce am mai avea nevoie de lupte, dacă nu pentru a apăra virtutea care este nedeplină în noi şi pentru a nu o lăsa prea depărtată de cea care ne-a fost poruncită? Atunci, nu va mai putea fi nicio primejdie şi nicio putere tinzând spre păcat, ori de care fel ar fi, întrucât Dumnezeu – Binele desăvârşit – Care este întreaga noastră nădejde, nu lasă niciun loc din care El să lipsească. (Sfântul Nicolae Cabasila - Cuvântări teologice: la Iezechiel - Hristos - Fecioara Maria)

http://edituradeisis.ro/opencart/ind...product_id=185