Povestea tristeții triste
A fost odată o femei bătrână și micuță, care se opri la marginea drumului lângă o arătare ghemuită. Adică această arătare nu avea trup, ci aducea cu o pătură gri cu contur omenesc.
- Cine ești? întrebă curioasă bătrânica, aplecându-se. Doi ochi lipsiți de luciu priviră obosiți în sus.
- Eu…eu sunt tristețea, șopti o voce, atât de încet încât femeia avu mari dificultăți să o înțeleagă.
- A, tristețea! exclamă bucuroasă bătrâna, ca și cum ar saluta o veche cunoștință.
- Mă cunoști? întrebă tristețea cu neîncredere.
- Bineînțeles că te cunosc, răspunse bătrâna, din când în când m-ai însoțit o parte din drum.
- Da, dar…, spuse tristețea cu suspiciune, de ce nu fugi de mine? Nu ți-e frică?
- De ce aș fugi de tine, draga mea?știi foarte bine că ajungi din urmă orice persoană care încearcă să fugă, și nu te lași izgonită atât de ușor. Însă, ceea ce vreau să te întreb – arăți – scuză-mi această constatare absurdă – arăți atât de tristă.
- Sunt…sunt tristă, răspunse arătarea cenușie cu voce sfâșiată.
Femeia mică și bătrână se așeză și ea la marginea drumului.
- Așa deci, ești tristă, repetă dând din cap înțelegătoare.
Tristețea oftă adânc. Să existe într-adevăr cineva care să o asculte? De câte o încercare zadarnic și…
- Of, știi, începu ea ezitând și foarte mirată, treaba stă în felul următor: în mod evident, nimeni nu mă place. Este destinul meu să merg la oameni și să rămân un timp printre ei. La unul mai mult, la altul mai puțin. Însă aproape toți reacționează ca și cum aș fi ciuma. Au dezvoltat atâtea mecanisme să nege prezența mea.
- Sigur ai dreptate, zise bătrâna femeie, dar povestește-mi mai mult.
Tristețea continuă:
- Au inventat vorbe de al căror scut să mă lovesc. Spun lucruri ca „prostie – viața înseamnă distracție” și râsul lor prefăcut le creează dureri de stomac. Spun „Ce nu te omoară te face mai puternic” și apoi suferă de dureri de inimă. Spun „Trebuie doar să te strădui puțin” și simt apoi dureri în umeri și în spate. Spun „Doar cei slabi plâng” și de la lacrimile acumulate simt că aproape le explodează capetele. Sau se anesteziază cu alcool și droguri ca să nu trebuie să mă mai simtă.
- O da, confirmă bătrâna, astfel de oameni am întâlnit des în viața mea. Dar tu vrei de fapt să-i ajuți prin prezența ta, nu-i așa?
Tristețea se încovoie și mai mult.
- Da, vreau, dar pot ajuta numai dacă oamenii mă primesc. Știi, încercând să le creez puțin spațiu între ei și lume, un interval de timp să se regăsească, vreau să le construiesc un cuib în care se pot retrage pentru a-și îngriji rănile. Cine este trist este foarte sensibil și aproape de sufletul său. Această întâlnire poate să fie foarte dureroasă, deoarece unele suferințe pot reveni la suprafață ca o rană care nu s-a vindecat bine. Dar numai cine permite să simtă durere, cine poate fi trist din cauza suferinței de care a avut parte, cine găsește copilul din sine și plânge toate lacrimile înghițite, cine acceptă mila pentru rănile interioare, acela, înțelegi, doar acela are șansa ca rănile sale să se vindere cu adevărat. În schimb, ei acoperă cicatricele mai cu un râs strident. Sau se blindează cu o armătură de amărăciune.
- Acum tăcu tristețea, iar plânsul ei era adânc și disperat. Mica femeie luă în brațele sale arătura încovoiată. „ce moale și fină o simt”, gândi ea și mângâie cu grijă arătura tremurândă.
- Plângi, tristețe, șopti ea cu dragoste, odihnește-te să-ți aduni puterile. Știu că mulți oameni te resping și te neagă. Dar știu și că unii sunt pregătiți pentru tine. Și crede-mă, devin tot mai mulți cei care înțeleg că tu faci posibilă eliberarea din închisoarea lor interioară. De acum înainte te voi însoți pentru ca descurajarea să nu aibă nicio putere.
Tristețea încetă să plângă. Se ridică și privi mirată spre însoțitoarea sa.
- Dar spune-mi acum cine ești de fapt?
- Eu, răspunse bătrâna zâmbind, eu sunt speranța
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
|