Suferinţa, oricât ar fi de grea, nu are alt sens decât curăţirea sufletului dornic de mântuire.
(Îngăduiţi o paranteză. Recent un cunoscut de-al meu şi-a pierdut vederea. O nenorocire, cu adevărat - tată a doi copii mici, om la 45 ani să rămână aşa, dintr-odată, complet orb. Nu spun câtă durere acolo... Cât sunt de speriaţi şi de confuzi copilaşii... Iar nevasta, sărmana, trebuie să le ducă acum pe toate. Ei, şi de parcă nu era de-ajuns, omul a căzut copleşit de durere şi s-a apucat să-şi ia zilele. Nu a reuşit, deocamdată dar sunt semne că perseverează... Fiind rugat să îl ajut cumva, în virtutea experienţei mele cu acest gen de nenorociri - suicid, depresie majoră etc. - m-am trezit neputincios înaintea unui om care nu poate crede că există un sens în suferinţa lui. Asta îl omoară! Lipsa de sens. Şi căutînd să îi amintesc de Bunul Dumnezeu am aflat că omul nu găseşte sens în suferinţa lui raportată la Iubirea Domnului. Prin asta, cred, el este cu adevărat nenorocit.
Ce-i de făcut în astfel de situaţii? Cum poţi ajuta un om care nu voieşte să îşi interpreteze necazul, pierderea, în cadrul învăţăturii Duhului Bisericii? Eu cunosc un singur remediu: rugăciunea pentru acest om, ca Harul Domnului să îi dea adevărata vedere, cea a Soarelui Hristos. Vă rog să îl pomeniţi, fraţilor, la rugăciune - îl cheamă Răzvan şi e la ceas de mare deznădejde. Fie-vă milă de copilaşii lui şi rugaţi-vă să îi dea Dumnezeu duh de pocăinţă, inimă înfrântă şi smerită...!

*
Sunt fericit, căci dacă mi-i îngrădită libertatea fizică de către legile omeneşti, prin zidurile închisorii,
Dumnezeu mi-a dăruit libertatea sufletului prin trăirea Iubirii
şi această libertate este bunul suprem pe care l-aş fi putut câştiga în lumea aceasta plină de deşertăciuni.

*
Să nu aşteptaţi fericirea să vină din altă parte decât dinlăuntrul vostru, unde sălăsluieşte Hristos.