[cristiboss56]

"Vă spun că pentru orice cuvânt în deșert pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua Judecății. Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept și din cuvintele tale vei fi osândit." (Matei 12, 36-37). „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.” (Mt. XXIV, 35)
Mulți tânjim după liniște, tăcere și introspecție, căci prea multă gălăgie avem permanent împrejur. Zumzet, rumoare, libertate de exprimare înțeleasă ca drept la vorbă goală, la a spune ce te taie capul fără a-ți lua răgazul de a reflecta la consecințele ireversibile ale cuvintelor tale. Vezi că vorbeşti neîntrebat! Ai vorbit şi tu când trebuia să taci! Dacă tăceai, filosof rămâneai! – sunt sintagme pe care până și copiii au început să le înțeleagă și să le folosească frecvent. Sfântul Isaac Sirul spune: "Cuvântul este unealta lumii acesteia, iar tăcerea este secretul veacului viitor". Înțelepciunea populară a validat o expresie similară:
tăcerea este de aur, iar vorbirea este de argint.
Dumnezeu este Cuvântul. „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.” (In. I, 1) „El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit” (Ps. CXLVIII, 5) „ Cu Cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu Duhul gurii Lui toată puterea lor.” (Ps. XXXII, 6) Dumnezeu Cuvântul porunceşte întregii creaţii cum să se aşeze în timp şi în spaţiu, fiecare lucru după felul şi după rostul său. Cuvântul dă sens vieţii, dă sens creaţiei întregi, dă sens şi finalitate întregii existențe umane și materiale. Cuvântul este putere, armă cu două tăișuri, bumerang, binecuvântare și blestem. Hristos le-a spus Sfinţilor Săi Ucenici şi Apostoli: „Vorba voastră să fie totdeauna plăcută, dreasă cu sare.” (Colos. IV, 6)
Așadar, să nu ne aflăm în treabă de dragul de a vorbi. Pălăvrăgeala este sinonimă cu a vorbi vrute și nevrute, verzi și uscate și cere unul sau mai mulți interlocutori mediocri și superficiali. Un dialog al surzilor, căci nici între ei nu se ascultă cu adevărat. Fie vorbesc unul peste altul, fie se socotesc unul pe celălalt drept palavragiu. Politicos este a lăsa pe cineva să termine ce are de spus, dar ce facem cu un nesfârșit monolog fără cap și fără coadă? O încercare timidă de a întrerupe firul incoerent printr-o expresie de genul, dacă îmi permiteți sau
scuzați-mă, părerea mea este că…, probabil nu va fi auzită ori va fi ignorată cu seninătate.
În Caracterele , Teofrast, elev al lui Aristotel, face portretul palavragiului: "Așezându-se alături de un necunoscut, începe prin a face elogiul soției sale ; povestește apoi ce-a visat azi-noapte și ce-a mâncat la prânz, în amănunt; după care, din vorbă în vorbă, declară că oamenii de astăzi sunt cu mult mai prejos decât cei de demult; că s-a scumpit grâul, că orașul e năpădit de străini, că, începând din aprilie… marea devine din nou navigabilă; că n-ar strica să plouă nițel, pentru recolte, și că el personal își va semăna pământul la anul; că se trăiește tot mai greu… apoi continuă declarând: "Ieri am luat un vomitiv" și întrebând "Astăzi ce zi să fie oare?" Dacă
îl rabzi, nu mai scapi de el niciodată".
De aceea, se ruga psalmistul David:
"Pune, Doamne, straja gurii mele și ușa de îngrădire împrejurul buzelor mele" (Psalmi 140, 3). De aceea le vorbesc în pilde, că, văzând, nu văd și, auzind, nu aud, nici nu înțeleg. Și se împlinește cu ei proorocia lui Isaia, care zice: "Cu urechile veți auzi, dar nu veți înțelege, și cu ochii vă veți uita, dar nu veți vedea". (Mt. XIII, 13-14) De altfel, dialog provine din grecescul "διαλογος" și înseamnă "prin cuvânt". “Cuvântul vostru să fie: ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este.” (Mt. V, 37)
Titu Maiorescu, în Revista Contemporană face anamneza beției de cuvinte: Cuvântul, ca şi alte mijloace de beţie, este, până la un grad oarecare, un stimulent al inteligenţei. Consumat însă în cantităţi prea mari şi mai ales preparat astfel încât să se prea eterizeze şi să-şi piardă cu totul cuprinsul intuitiv al realităţii, el devine un mijloc puternic pentru ameţirea inteligenţei… Simptomele patologice ale ameţelii produse prin întrebuinţarea nefirească a cuvintelor ni se înfățișează treptat după intensitatea îmbolnăvirii. Primul simptom este o cantitate nepotrivită a vorbelor în comparație cu spiritul căruia vor să-i servească de îmbrăcăminte. În curând se arată al doilea simptom în depărtarea oricărui spirit şi întrebuinţarea cuvintelor seci; atunci tonul gol al vocalelor şi consoanelor a uimit mintea scriitorului sau vorbitorului, cuvintele curg într-o confuzie naivă şi creierii sunt turburaţi numai de necontenita vibrare a nervilor acustici. Vine apoi slăbirea manifestă a inteligenţei : pierderea oricărui şir logic, contrazicerea gândurilor puse laolaltă, violenţa nemotivată a limbajului. (sursa )
La acestea se adaugă obositoarele ticuri verbale, dezarticulările, abundența detaliilor nesemnificative, deschiderea de paranteze în paranteze pierzându-se firul epic sau logic . Cei inteligenți numesc asta prostie. Cei puțin înzestrați cu inteligență, aflați implicit în incapacitate de a identifica aceste situații și de a se autocorecta, se scaldă cu plăcere în acest haos mental . Aceștia cad primii în capcana demagogiilor de orice fel, a insinuărilor, a acuzelor gratuite, adeseori împropriindu-și-le cu îngâmfare, căci
prostul dacă nu-i fudul, parcă nu e prost destul . Nu lipsește din tristul peisaj bomboana de pe colivă: tonul strident, ridicat, însoțit de împroșcare cu onomatopee și salivă.
"Iată și corăbiile, deși sunt atât de mari și împinse de vânturi aprige, sunt totuși purtate de o cârmă foarte mică încotro hotărăște vrerea cârmaciului. Așa și limba: mic mădular este, dar cu mari lucruri se fălește! Iată puțin foc și cât codru aprinde! Foc este și limba, lume a fărădelegii! Limba își are locul ei între mădularele noastre, dar spurcă tot trupul și aruncă în foc drumul vieții, după ce aprinsă a fost ea de flăcările gheenei ." (Epistola Sf. Ap. Iacov, Cap.III, 4 - 6)
Toate disfuncțiile enumerate anterior provin din încăpățânarea de a vorbi cu orice preț, chiar dacă nu avem cu adevărat ceva de spus. Vorbim ca să umplem timpul, ca să fugim de singurătate, de frică, de moarte. Fie că batem apa în piuă pe regrete zadarnice (cum ar fi fost dacă, ce bine era dacă …), și nu cu scopul de a trage vreo învățătură, ci doar pentru a ne plânge de milă, fie că insistăm până la paroxism pe enumerarea stărilor noastre de rău: mă doare, mi-e frig, mi-e cald, mi-e foame, mi-e rău etc. Nu sfatul interlocutorului ne interesează, nu deschidem și mintea împreună cu gura pentru a găsi vreo soluție, ci ne place să ne descărcăm pe cine apucăm, găsindu-ne la sfârșitul zilei mai triști, mai săraci sufletește, cel puțin la fel de bolnavi. Petru Creția spune: Vorba fără de rost are, firește, rostul ei. Ceea ce nu te poate împiedica să nu prețuiești concizia ca pe una dintre cele mai rare eleganțe ale spiritului și să însetezi după ea.
Grăirea în deşert, zice Sfântul Ioan Scărarul, este scaunul slavei deşarte, semn al nepriceperii, urmarea îmbuibării şi necurăţiei, pierderea umilinţei şi întunecarea rugăciunii (Cuv. 11). Este o irosire a celui mai de cinste dar pe care l-a dat Dumnezeu omului, darul cuvântului, şi prefacerea lui în prilej de păcătuire şi pierzare. Cuvântul omenesc are o mare şi tainică putere, aduce cu el ceva din fiinţa celui pe care îl rosteşte . Dacă cuvântul lui Dumnezeu este Dumnezeu însuşi, şi cuvântul omului este omul însuşi. „Dacă vrei să ştii ce este în inima omului, zic Sfinţii Părinţi, ia aminte la cele ce spun buzele lui”. Vorbăria şi pălăvrăgeala arată un lăuntru stricat, care duce la stricarea altora; lipseşte cuvântul de tainica lui putere, îl face cuvânt fără de preţ. Sfinţii Părinţi, temându-se de marea răspundere a cuvântului, au iubit şi lăudat tăcerea mai mult decât vorbirea. „Pentru că am vorbit, zice Cuviosul Arsenie, adesea m-am căit; iar pentru că am tăcut, niciodată”. Cuviosul Agaton trei ani a purtat o piatră în gură pentru a deprinde tăcerea. Chiar şi vorbirea despre cele duhovniceşti este păgubitoare, când este prea multă (…).
Cele patru patimi din rugăciunea Sfântului Efrem arată tocmai această îmbolnăvire a poftei şi iuţimii şi cădere a lor în slujba simţurilor. Grija de multe este semnul împătimirii de lucruri, iubirea de stăpânire arată boala mândriei, grăirea în deşert este semnul necurăţiei, iar trândăvia, nepăsarea, este propteaua care le sprijină pe celelalte. Însănătoşirea stă în procesul invers; adică scoaterea mâniei şi poftei din simţire şi punerea lor în slujba minţii. Curăţia vindecă pofta de trup, smerenia scapă de mândrie, răbdarea izgoneşte iubirea de avuţii, iar dragostea întoarce iuţimea la starea ei firească. ( Pr. Petroniu Tănase )