[cristiboss56]

fabrică de renume ajunsă cenușă

Pe Splaiul Dâmboviţei încep să se croiască adidaşii din piele albă cu trei dungi care ajung în Franţa şi Germania. Toată încălţămintea merge la export. Rebuturile ajung pe piaţa neagră românească.



Ioana Tudor, maistru, fost angajat la „Pionierul”: „Nimeni nu avea. Foarte greu. Da... ce pe sub mână? Eu nici nu am văzut. Numai ce lucram şi ei plecau. Eu nu am văzut niciodată la cineva pe stradă”.

În magazinele României socialiste, intră doar adidaşii Rosprint şi Rostart, fără bride, dar la fel de trainici. Privilegiaţi să primească, din când în când, câte o pereche de pantofi sport de export sunt doar angajaţii.

Înainte de 1989, 8000 de oameni lucrau la „Pionierul”. Atelierele şi halele acoperă aproape 135.000 de metri pătraţi. Treptat, numărul angajaţilor scade la 5000, ca să ajungă, în prezent, la 12: conducerea şi paza.

Angela Pache e numită director cu câteva luni înainte de Revoluţie. Avea 35 de ani şi venea de la „Flacăra Roşie”, a doua mare fabrică de încălţăminte din Bucureşti.

Angela Pache, fost director la „Pionierul”: „Am ajuns la Pionierul în 1989, pe 1 februarie, şi am rămas până în 1 martie 1997, în funcţia de director general. Produceam 4.000 de perechi pe zi, până la 5.000 de perechi pe zi. Aveam până la 5.000 de salariaţi, în două schimburi. Aveam şi tăbăcării, care astăzi aproape au dispărut în ţară. Cifra de afaceri era de aproximativ 11 milioane de dolari pe an.”

Primii ani de după Revoluţie aduc la „Pionierul” semnele declinului şi apoi pe cele ale unei morţi sigure. În 1990, fabrica se confruntă cu lipsuri acute, dar şi cu riscul de prăbuşire. Substanţele toxice, folosite zeci de ani la tratarea pielii şi pătrunse în beton macină armătura din oţel. Un film de prezentare din 1990 o confirmă: „Clădirea are cam peste 70 de ani vechime, tehnologiile vechi probabil că erau şi mai poluante decât cele actuale. Am avut surpriza să găsim la stâlpii de la parter în număr destul de mare, armătura complet distrusă. Aceeaşi situaţie o întâlnim şi în planşee şi în grinzi şi în plăci”.

În decembrie 1990, Guvernul Roman o transformă în societate pe acţiuni, iar în aprilie 1993 este preluată de Fondul Proprietăţii de Stat. Imagini de arhivă ilustrează „Pionierul” în contrast cu ce există astăzi: „Societatea comercială Pionierul S.A. din Bucureşti beneficiază de 75 de ani experienţă fiind, ca să zicem aşa, nepoata vechii societăţi comerciale Talpa, înfiinţată în 1917 cu sucursale în multe oraşe ale României. Dotările recente, liniile tehnologice moderne, personalul de înaltă calificare conferă acestei unităţi capacitatea de a concura pe piaţa liberă cu firme similare din ţară şi străinătate”.

La scurt timp, vine privatizarea. În 1994, statul îşi vinde integral acţiunile, dar nu unui investitor, ci prin Programul Acţiunilor Salariaţilor. Câţiva foşti angajaţi, ale căror nume nu sunt publice, preiau fabrica.

Regimul de colaborare cu firmele străine se schimbă. Cei care comandau pantofi sport la „Pionierul” încep să trimită feţele croite şi cusute şi folosesc doar mâna de lucru ieftină, pentru asamblare. Germanii renunţă la contract, francezii îl păstrează, dar numai pentru o scurtă perioadă. O bună parte din ateliere îşi pierd activitatea, iar angajaţii sunt trimişi în şomaj.

Angela Pache, fost director la „Pionierul”: „În primul rând, a scăzut mult numărul de muncitori, au scăzut mult contractele cu URSS, au scăzut contractele Adidasului şi ne-am confruntat câţiva ani de zile cu mari probleme de contracte. După care am prospectat marile firme de sport şi am lucrat foarte bine, până la 1 milion de perechi pe an, cu Lotto”.

Italienii care vin să supervizeze contractele încep, pe fondul declinului marilor fabrici din România, să îşi deschidă ateliere de încălţăminte proprii în Bucureşti. Iau de la Pionierul mare parte din angajaţii cu experienţă. La fel face şi Angela Pache, care îşi lansează în 2010, împreună cu fiica sa, propria afacere.