O concluzie echilibrată, mi se pare. Deşi preferinţa subiectivă a unora e tocmai pe acel "dar", care surpă totul.
Rămân la convingerea că accentul e de pus nu pe celălalt (asta e dependenţă infantilă camuflată, înrobire sterilă, un fel de ţinut de poala mămichii mascate în "iubită" sau "iubit") sau pe istoria vremelnică a întâmplărilor (necazuri şi ispitiri sunt multe în viaţa de familie, oamenii mai greşesc, se mai schimbă, se mai urâţesc pe ici pe colo etc.), ci pe lucrul cu sine însuşi. Tăierea voii, iertarea, nădejdea, lepădarea de capriţ/de hachiţe, strunjirea de sine etc.
Căsnicia, ca şi alte condiţii ale omului creştin (celibat, monahism), este bolniţă - de este o căsnicie în Biserică sau trăgînd asimptotic la Biserică.
Omului i se dă şansa, în Biserică, să se vindece de moarte, de multiplele maladii spirituale. Cred cu tărie că ne face bine să ne amintim mereu de această calitate adeseori neglijată a Bisericii - bolniţă pentru omul căzut din harul dintâi. Iar căsnicia, care este o mare aventură presărată cu bune şi cu rele, este una din ipostazele în care oamenii au şansa să se vindece în bolniţa dăruită prin Jertfă de Hristos.
Orice alte considerente privind căsnicia sunt secundare sau chiar contrarii menirii omului creştin.

A iubi înseamnă a face cu tine însuţi toate acelea care ajută la fericirea celui iubit. Dealtfel, nu aşa ne-a arătat Hristos Învăţătorul nostru? Iubiţi-vă unii pe alţii aşa cum v-am iubit eu - spune Domnul. Şi oare cum ne-a iubit? Cum ne iubeşte şi cum ne va iubi El în veac?

P.S. Eu am găsit aici https://www.youtube.com/watch?v=zWkDr7RjNuQ
un model de vieţuire creştină - familia preotului, jertfelnica şi fericita lor cununie.