[cristiboss56]

La Mănăstirea Crasna din judeţul Prahova va fi săvârşită astăzi slujba Parastasului pentru vrednicul de pomenire protosinghel Pantelimon Angelescu, cu prilejul împlinirii a 40 de zile de la trecerea la Domnul.
În dimineața zilei de 25 octombrie 2015 a trecut la Domnul unul dintre viețuitorii venerabili ai Mănăstirii Crasna, protosinghelul Pantelimon (Pavel) Angelescu. Părintele Pantelimon Angelescu s-a născut la data de 28 mai 1933 în comuna Măneciu-Ungureni, judeţul Prahova, și a intrat în obștea Schitului Crasna în luna iulie a anului 1954, vieţuind în această mănăstire timp de peste 60 de ani, fiind astfel, la data trecerii sale la Domnul, monahul cu cei mai mulţi ani de vieţuire neîntreruptă din Mănăstirea Crasna.
Asemenea multor nevoitori din cetele călugăreşti care au împodobit epocile succesive ale istoriei Bisericii pe pământ românesc, şi-a petrecut viaţa într-un mod discret, nevăzut şi neştiut de către mulţi, dar fiind o adevărată temelie a vetrei monahale de la Crasna. Ne-am folosit în acest demers de datele din arhiva mănăstirii noastre, precum şi de mărturiile celor care l-au cunoscut îndeaproape, mai cu seamă de mărturia părintelui arhimandrit Nicodim Dimulescu, fost stareţ al Mănăstirii Crasna, şi de cuvintele Înaltpreasfinţitului Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, fost vieţuitor al Mănăstirii Crasna, care l-a cunoscut pe părintele Pantelimon şi care a participat la slujba de Prohodire a părintelui la 26 octombrie 2015.
La 5 ani de la închinovierea fratelui Pavel, Schitul Crasna este desființat prin nemilosul Decret 410/1959, călugării vieţuitori de aici fiind transferaţi la alte mănăstiri, iar fratele Pavel fiind desemnat să rămână în schit ca paznic. Deşi nu s-a plâns niciodată despre acele vremuri, părintele Pantelimon ne mărturisea uneori momentele grele prin care a trecut. În primul rând, singurătatea era cea mai dificilă, fiind dublată de lipsurile materiale de toate felurile, de lipsa electricităţii şi de permanentul pericol al atacurilor animalelor sălbatice din pădurea ce înconjoară Mănăstirea Crasna.
Deşi ar fi putut să părăsească schitul pentru a pleca într-o altă mănăstire sau chiar în lume pentru o viaţă mai confortabilă, fratele Pavel rezistă, rămânând statornic, şi se întăreşte în rugăciune până când în urma deciziei fericitului întru pomenire Patriarh Justinian Marina, Schitul Crasna este reactivat în 1967. Opt ani a petrecut în singurătate fratele Pavel, aşteptând şi sperând în reînvierea vieţii monahale, ceea ce indică o vocaţie monahală autentică, aşa cum puţine se mai regăsesc astăzi.
Astfel, la data de 1 aprilie 1967 sosesc la Crasna protosinghelul Ghedeon Bunescu și ieromonahul Nicodim Dimulescu, cel dintâi fiind numit stareț al Schitului Crasna de către Preafericitul Părinte Patriarh Justinian, iar cel de-al doilea păstorind obştea Mănăstirii Crasna între 1999 şi 2011. Fratele Pavel a fost cel care i-a întâmpinat în Schitul Crasna pe cei care aveau să readucă viața chinovială în această vatră monahală, iar bucuria sa avea să o mărturisească însuşi cu lacrimi în ochi câteva decenii mai târziu vieţuitorilor mai tineri din obşte.
Redeschiderea Schitului Crasna aduce cu sine şi încununarea vocaţiei sale călugăreşti, fratele Pavel fiind tuns în monahism la data de 15 septembrie 1974 (în temeiul aprobării nr. 11485/1974), primind numele Pantelimon, iar mai târziu a fost hirotonit diacon pe seama Schitului Crasna (în temeiul aprobării nr. 20569/1974). În anul 1982 este hirotonit ieromonah pe seama Schitului Crasna (în temeiul aprobării nr. 10886/1982), iar în anul 1984 este hirotesit duhovnic (conform ordinului 4169/1984). Ca recunoaştere a calităţilor personale, a ostenelilor şi sacrificiilor sale, părintele Pantelimon este hirotesit protosinghel de către Preasfințitul Vasile Târgovișteanul, cu binecuvântarea fericitului întru pomenire Părinte Patriarh Teoctist, la data de 18 mai 1991, la Mănăstirea Antim din București.
Noua generaţie de călugări, închinoviați după anul 1990, astăzi cei mai numeroşi din comunitatea de la Crasna, pot mărturisi deopotrivă faptul că figura părintelui Pantelimon anima cu discreţie viaţa monahală de aici. Niciodată nu lipsea de la slujbe, având o mare bucurie pentru slujirea Sfintei Liturghii, în ciuda unor boli care mai târziu aveau să-l imobilizeze la pat. Orice pelerin sau tânăr care intra în obştea mănăstirii era fascinat de chipul său, un chip iconic al sfinţeniei, care te îndemna la dialog. De o modestie rară, părintele se smerea în aceste discuţii, spunând că „nu știe multă carte”, însă nu de puţine ori răspunsurile sale surprindeau prin profunzime, fiind un amestec de cuminţenie a omului simplu de la sat, uneori de umor proaspăt, dar întotdeauna pline de ecourile nemuritoarei înţelepciuni a Învăţătorilor Bisericii.
Bunătatea și echilibrul duhovnicesc erau calităţi ale părintelui Pantelimon care mobilizau pe toți viețuitorii mănăstirii să fie încrezători că se poate trece peste toate încercările având întărire pe Hristos Domnul şi că îndatorirea de căpătâi a monahului este aceea să se roage pentru lume.