[Laurentiu]

Sa-l ascultam si pe Sfantul Ambrozie de la Optima sa vedem ce ne spune:

RÃSPUNS SUSTINÃTORILOR BISERICII LATINE DESPRE NEDREAPTA FALÃ A PAPISTASILOR CU PRETINSA DEMNITATE A BISERICII LOR


de Sfîntul Ambrozie de la Optina
(1812-1891)

În ziua de azi unii arhierei, preoti si mireni încep sã se abatã în erezia ecumenismului, catolicismului, protestantismului. Motivînd cãderea lor de la credinta pãrintilor cu neemanciparea acestor din urmã, cu noul duh al vremii si situatia politicã, se fac încercãri de a introduce în Ortodoxie cîte ceva de la catolicism, cîte ceva de la protestantism, se rãspîndesc îndemnuri pentru unificarea tuturor confesiunilor crestine. Drept rãspuns la acestea pot servi mai jos publicatele scrisori ale pãrintelui Ambrozie, luminãtor recunoscut al credintei ortodoxe. În lucrãrile sale, îndreptate spre demascarea ereziei catolicismului, luteranismului, cît si a tot protestantismului, cuviosul Ambrozie descoperã mortalitatea acestor învãtãturi, aratã groaznicele urmãri ale decãderii duhovnicesti de la Ortodoxie. Cuviosul nu oboseste sã sublinieze cã nu este mîntuire în alte confesiuni, nu este altã cale cãtre Dumnezeu decît prin credinta Ortodoxã. Si asta o spune nu un om obisnuit sau chiar un preot, asta o spune un sfînt - acela care cunoaste adevãrul de la Însusi Dumnezeu.[/b][/i]

De aceea, blagocestive cititorule, studiind scrisorile cuviosului Ambrozie, primeste-le pe ele ca pe vocea lui Dumnezeu, ca si pe piatra unghiularã, pe care se cuvine a fi încercate toate învãtãturile si inovatiile la modã. Ia aminte cãci cuviosul teolog este sfînt, dar sfintenia multor teologi contemporani este destul de îndoielnicã".

Degeaba se mirã unii ortodocsi de existenta propagandã a Bisericii Catolice, de falsa jertfire de sine si activitatea misionarilor ei si de stãruinta surorilor de caritate latine, si pe nedrept atribuie Bisericii Latine atîta importantã, ca si cum dupã decãderea acesteia de la Biserica Ortodoxã, cea din urmã n-ar fi rãmas aceeasi, ci are nevoie sã se uneascã cu cealaltã. Dupã o examinare mai amãnuntitã, pãrerea aceasta se dovedeste a fi gresitã; iar activitatea energicã a latinilor nu numai cã nu uimeste, ci dimpotrivã trezeste compasiune adîncã în inimile oamenilor care vãd si pricep adevãrul.

Biserica Ortodoxã Rãsãriteanã din timpurile Apostolilor si pînã acum respectã neschimbate si nealterate de inovatii, atît învãtãtura Evanghelicã si Apostolicã, cît si predania Sfintilor Pãrinti si deciziile Soboarelor Ecumenice, la care bãrbatii purtãtori de Dumnezeu, strîngîndu-se din toatã lumea, au interzis din toate privintele, prin amenintãri groaznice, orice adãugire si scoatere din acestea, sau schimbare, sau mutare, mãcar cu o iotã. Iar Biserica Romanã demult s-a dedat la erezii si înnoiri. Încã Vasile cel Mare demasca în aceasta pe unii episcopi ai Romei în epistola sa cãtre Eusebiu de la Samosat: "Adevãrul ei nu-l cunosc si nici nu vor sã-l cunoascã; cu cei care le vestesc adevãrul se ceartã, ei însisi însã sustin erezii"[2].

Apostolul Pavel ne porunceste sã ne îndepãrtãm de cei afectati de erezie, nu sã cãutãm unirea cu ei, spunînd: "De omul eretic, dupã întîia si a doua mustrare, depãrteazã-te, stiind cã unul ca acesta s-a abãtut si a cãzut în pãcat, fiind singur de sine osîndit" (Tit. 3, 10-11).

Biserica Ortodoxã Soborniceascã nu o datã, ci de mai multe ori a încercat sã lumineze Biserica Catolicã, dar ultima, necãutînd la toate dovezile adevãrate aduse de prima, se încãpãtîna în felul ei gresit de gîndire si actionare.
Încã în secolul sapte a apãrut în Bisericile apusene pãrerea gresitã, precum cã Duhul Sfînt purcede si de la Fiul.

La început împotriva acestei noi gîndiri se ridicau unii papi, numind-o pe aceasta ereticã. Papa Damas asa vorbeste despre ea în decizia soborniceascã: "Cine cugetã corect despre Tatãl si Fiul, iar despre Duhul Sfînt nu cugetã corect, acela este eretic"3. Acelasi lucru îl sustineau si alti papi, Leon al III-lea si Ioan al VIII-lea. Dar o mare parte a succesorilor lor, ademeniti de drepturile de întîietate si gãsind în aceasta multe profituri lumesti pentru sine, au îndrãznit sã schimbe dogma ortodoxã despre purcederea Duhului Sfînt, contrar hotãrîrilor celor sapte Soboare Ecumenice, la fel si împotriva evidentelor cuvinte ale Mîntuitorului din Evanghelie: "Care de la Tatãl purcede" (In. 15, 26).

Dar precum o gresealã, care nu e consideratã eroare, întotdeauna atrage dupã sine pe o alta, si orice rãu naste alt rãu, tot asa s-a întîmplat si cu Biserica Romanã. Abia a reusit sã aparã în Apus aceastã pãrere gresitã, cã Duhul Sfînt purcede si de la Fiul, cã singurã a si dat nastere la alte rãutãti asemãnãtoare si a adus cu sine putin cîte putin alte inovatii, care în mare mãsurã contrazic Poruncile Mîntuitorului ce se aratã limpede în Evanghelie, cum ar fi: stropirea în locul cufundãrii în taina Botezului, privarea mirenilor de Dumnezeiescul Potir si împãrtãsirea numai cu pîine, întrebuintarea azimelor în locul pîinii dospite, excluderea din Liturghie a Dumnezeiestii chemãri a Atot-Sfîntului si De-Viatã-Fãcãtorului si Atot-Sãvîrsitorului Duh.

De asemenea a introdus inovatii, care încalcã ritualurile vechi Apostolesti ale Bisericii Sobornicesti, cum ar fi înlãturarea pruncilor ce se boteazã de la Mirungere si împãrtãsirea cu Sfintele Taine, înlãturarea celor cãsãtoriti de la preotie, recunoasterea papei ca persoanã fãrã de pãcat si ca înlocuitor al lui Hristos s.a. În acest fel a rãzvrãtit tot vechiul cin Apostolesc cu privire la sãvîrsirea aproape a tuturor tainelor si ierurgiilor Bisericesti - cinul, pe care îl continea Sfînta Bisericã Ortodoxã Romanã veche, fiind pe atunci una din cele mai cinstite membre ale Sfintei Sobornicesti si Apostolesti Biserici.[4] Însã eresul principal al Bisericii Romane, nu dupã esentã, ci dupã actiune, este nãscocita dogmã despre suprematia, sau mai bine spus cãutarea arogantã a întîietãtii episcopilor Romei asupra celelalte patru Patriarhate Rãsãritene. Doar pentru aceastã întîietate adeptii Bisericii Romane au pus pe papa lor mai presus de canoanele si hotãrîrile Soboarelor Ecumenice, crezînd în infailibilitatea lui. Dar în ce fel este aceastã infailibilitate a papei, ne mãrturiseste istoria nefalsificatã. Despre papa Ioan al XXIII-lea se vorbeste în hotãrîrea Soborului de la Constanta, prin care a fost rãsturnat acest papã: "S-a descoperit cã papa Ioan este un nelegiuit înrãdãcinat si incorigibil, a fost si este un criminal, pe drept învinuit de omor, de otrãviri si alte crime grele, care frecvent si cu insistentã, în fata a diferiti demnitari duhovnicesti, sustinea si dovedea cã sufletul omului se stinge si moare odatã cu trupul omului, asemenea cu sufletele animalelor si dobitoacelor si cã rãposatul nicidecum nu va învia în ultima zi".[5] Fãrãdelegile papei Alexandru al VI-lea si ale fiilor sãi au fost într-atît de îngrozitoare, încît dupã pãrerea contemporanilor, acest papã se îngrijea de instaurarea pe pãmînt a împãrãtiei lui veliar, iar nu a lui Dumnezeu. Papa Iuliu al II-lea se hrãnea cu sîngele crestinilor, atîtînd în permanentã, pentru atingerea scopurilor sale, vrajba între popoarele crestine.[6] Sunt si alte multe exemple, care mãrturisesc despre marile pãcate ale papilor; dar a vorbi despre ele nu este timpul potrivit. Avînd în vedere astfel de mãrturii istorice asupra stricãrii prin erezii si despre pãcatele papilor, ne întrebãm: oare pe drept se laudã papistii cu pretinsa demnitate a Bisericii Romane? Oare pe drept înjosesc Biserica Ortodoxã Rãsãriteanã, care-si întemeiazã infailibilitatea sa nu pe o persoanã oarecare, ci pe învãtãtura Evanghelicã si Apostolicã, si pe canoanele si hotãrîrile celor sapte Soboare Ecumenice si a celor nouã Soboare locale? La aceste Soboare au luat parte bãrbati sfinti si de Dumnezeu insuflati din toatã lumea, si au stabilit toate cele referitoare la necesitãtile si trebuintele duhovnicesti ale Bisericii, în conformitate cu Sfînta Scripturã. De aceea, oare procedeazã corect papistasii, care pentru scopuri lumesti pun persoana papei mai presus de canoanele Soboarelor Ecumenice, cinstind pe papa lor ca fiind mai fãrã de pãcat decît acestea?

Pentru toate pricinile expuse mai sus, Biserica Soborniceascã de Rãsãrit a pus capãt relatiilor cu Biserica Romanã, ea fiind cãzutã de la adevãr si de la canoanele Bisericii Ortodoxe Sobornicesti. Iar episcopii romani, asa cum au început cu mîndria, tot cu mîndria terminã. Încearcã sã demonstreze, precum cã Biserica Soborniceascã Ortodoxã a decãzut de la Biserica lor. Însã aceasta nu numai cã nu e adevãrat, ci este chiar si absurd. Adevãrul mãrturiseste cã Biserica Romanã a decãzut de la cea Ortodoxã. Cu toate cã papistasii, de dragul pretinsei dreptãti, expun la vedere faptul cã patriarhatul lor, în rîndul celor cinci, a fost primul si mai mare peste celelalte; dar asta numai pentru reputatia Romei imperiale, iar nu din oarecare autoritate duhovniceascã sau putere peste celelalte patriarhii. Tot pe nedrept au numit si Biserica lor "catolicã", adicã soborniceascã. Partea niciodatã nu poate fi numitã întreg, iar Biserica Romanã pînã la decãderea ei de la Ortodoxie alcãtuia numai a cincia parte din Una Soborniceascã Bisericã. Mai ales din aceastã cauzã Biserica Romanã nu trebuie sã fie numitã "catolicã", pentru cã ea a respins Soboarele Ecumenice, urmînd gresitelor sale pãreri.

Unora li se aruncã în ochi numãrul mare al adeptilor de pretutindeni ai Bisericii Latine, de aceea cei care nu înteleg corect adevãrul gîndesc cã poate ar fi mai bine pentru aceastã pricinã Biserica Latinã sã se numeascã Universalã si Soborniceascã? Însã aceastã pãrere este foarte gresitã, fiindcã nicãieri în Sfînta Scripturã nu se atribuie un drept duhovnicesc deosebit numãrului si multimii. Domnul a arãtat destul de clar cã demnitatea adevãratei Biserici Sobornicesti nu se contine în numãr si multime, cînd spune în Evanghelie: "Nu te teme, turmã micã, pentru cã Tatãl nostru a binevoit sã vã dea vouã Împãrãtia" (Lc. 12, 32). Este si un exemplu în Sfînta Scripturã, care nu e în folosul multimii. Dupã moartea lui Solomon pe timpul împãrãtiei fiului sãu s-a împãrtit împãrãtia Israelului si Sfînta Scripturã prezintã zece semintii decãzute si douã semintii credincioase fãgãduintelor lor, necãzute. De aceea zadarnic Biserica Latinã încearcã sã demonstreze dreptatea sa prin multa rãspîndire si numãrul mare al adeptilor.

Distinctia Bisericii Universale la Soboarele Ecumenice sfintii pãrinti o aratã ca fiind cu totul alta, adicã, prin Sobor stabilit: a crede întru Una, Sfîntã, Soborniceascã si Apostoleascã Bisericã, iar nu pur si simplu în Biserica Universalã sau de pretutindeni. Cu toate cã Biserica Romanã are adepti peste tot în lume, dar asa cum nu pãstreazã cu sfintenie hotãrîrile Sobornicesti si Apostolesti, ci s-a abãtut spre inovatii si cugetãri gresite, deloc nu mai apartine de Una, Sfîntã si Apostoleascã Bisericã.

La fel de gresit cugetã si sustinãtorii Bisericii Latine, care considerã în primul rînd cã dupã decãderea Apusului de la Ortodoxie în Biserica Soborniceascã s-a creat un gol. Paguba aceasta demult a fost compensatã prin pronia lui Dumnezeu - prin întemeierea la nord a Bisericii Ortodoxe Ruse. În al doilea rînd, ca si cum pentru prioritatea de mai înainte si din pricina numãrului adeptilor Bisericii Romane, Biserica Ortodoxã are nevoie de unirea cu aceasta. Dar una e judecata oamenilor si alta e judecata lui Dumnezeu. Apostolul Pavel vorbeste clar: "Ce pãrtãsie are lumina cu întunericul?" (II Cor. 6, 14), cu alte cuvinte, lumina adevãrului lui Hristos cu întunericul ereziilor niciodatã nu poate sã aibã nimic comun. Latinii însã nu voiesc sã lase erezia lor si stãruie în rãtãcirea lor, dupã cum mãrturisesc despre ei cuvintele lui Vasile cel Mare, care se împlinesc în faptã de atîtea veacuri: "Adevãrul ei nu-l cunosc si nici nu vor sã-l cunoascã; cu cei care le vestesc adevãrul se ceartã, ei însisi însã sustin erezii"[7] cum s-a zis mai sus.

Cei înclinati spre latini mai bine ar cugeta la cele spuse în Psalmi: "Urît-am adunarea celor ce viclenesc" (Ps. 25, 5), si sã compãtimeascã pe cei care pentru dominare si iubire de arginti, si alte scopuri lumesti si profituri, tulburau aproape întreaga lume prin intermediul inchizitiilor si uneltirile viclene ale iezuitilor, pînã în prezent tulburînd si jignind pe ortodocsii din Turcia prin misionarii sãi. Misionarii latini nu se îngrijesc sã converteascã la credinta crestinã pe turcii bãstinasi, ci se strãduiesc sã abatã de la calea cea dreaptã pe ortodocsii greci si bulgari, folosind pentru aceasta diferite mijloace si siretlicuri neplãcute lui Dumnezeu. Oare nu-i viclenie aceasta si încã viclenie de cea rãutãcioasã? Cu bunã întelepciune ar fi cãutarea unirii cu astfel de oameni? Din aceeasi pricinã, face oare sã ne mirãm de pseudo-stãruinta si pseudo-sacrificiul acestor activitãti ale misionarilor latini si surorilor de caritate? Cu adevãrat acestia sunt nevoitori jalnici. Ei se strãduiesc sã aducã lumea nu la Hristos, ci la papa lor.

Ce sã mai rãspund la întrebãrile: Biserica Latinã si alte confesiuni se pot oare numi Ierusalimul cel Nou si Corabia mîntuirii? Si cum sã întelegem Euharistia actualei Biserici Romane?

Israelul cel Nou poate fi numitã numai Biserica dreptcredincioasã, iar cea alteratã de cugete eretice, nu poate. Sf. Ioan Teologul spune: "Dintre ai nostri au iesit, dar nu erau de-ai nostri, cîti de-ar fi fost de-ai nostri, ar fi rãmas cu noi; ci ca sã se arate cã nu sunt toti de-ai nostri, de aceea au iesit" (In. 2, 19). Si Sf. Apostol Pavel spune: "Este un Domn, o credintã" (Ef. 4, 5), una e credinta adevãratã si nu orice credintã e bunã, asa cum gîndesc fãrã judecatã cei ce s-au despãrtit de adevãrata Bisericã, despre care scrie si Apostolul Iuda: "În vremea de pe urmã vor fi batjocoritori, umblînd potrivit cu poftele lor nelegiuite. Acestia sunt cei ce fac dezbinãri, (oameni) firesti, care nu au Duhul" (Iuda 1, 18-19). De aceea cei strãini de Duhul Adevãrului, cum se vor numi Israelul cel Nou? Sau cum vor fi cuiva adãpost de mîntuire, cînd nici una nici alta nu pot fi sãvîrsite fãrã harul Sfîntului Duh?

În Biserica Ortodoxã se crede cã pîinea si vinul în taina Euharistiei se transformã prin chemarea si pogorîrea Sfîntului Duh. Iar latinii, cum e spus mai sus, au considerat de prisos chemarea aceasta si au scos-o din liturghia lor. Astfel cel întelegãtor, singur sã înteleagã despre euharistia latinã.

Si încã o întrebare: dacã, precum e spus, în afarã de Sfînta, Soborniceasca si Apostoleasca Bisericã, asa cum e numitã Biserica Ortodoxã, mîntuirea altor confesiuni este pînã într-atît de îndoielnicã, atunci de ce în Rusia nu se propovãduieste pe fatã acest adevãr?

Rãspunsul la aceasta e foarte simplu si clar. În Rusia e admisã toleranta fatã de alte credinte, iar cei de alte credinte, ca si ortodocsii, ocupã la noi functii importante: sefii institutiilor de învãtãmînt în marea lor mãsurã sunt de altã credintã, sefii guberniilor si a comunelor adesea sunt de altã credintã, comandantii de regimente si batalioane nu arareori sunt de altã credintã. Oriunde n-ar începe fata duhovniceascã sã propovãduiascã deschis cã în afara Bisericii Ortodoxe nu este mîntuire, marii demnitari de altã credintã s-ar simti jigniti. Din cauza acestei situatii, clerul pravoslavnic rus a si cãpãtat într-un fel deprinderea si trãsãtura înrãdãcinatã de a vorbi despre acest subiect pe ocolite. Sau poate cã unii din aceeasi pricinã si din cauza îndelungatei comunicãri cu eterodocsii, dar si mai mult de la citirea cãrtilor lor, au si început sã gîndeascã cu mai multã îngãduintã în legãturã cu nãdejdea de mîntuire si la celelalte confesiuni.

Necãutînd la duhul blîndetii si iubirii de pace si a rãbdãrii Bisericii Ortodoxe si a pãstorilor si adeptilor ei, în Apus s-au editat în veacurile de mai înainte de cãtre adeptii diferitelor confesiuni crestine, mai ales se editeazã în timpurile noastre, o atît de mare multime de cãrti îndreptate împotriva învãtãturii Bisericii Rãsãritene, cã ar fi greu chiar si sã le enumeri, cu atît mai mult sã le apreciezi dupã merit. Si cu toate cã astfel de cãrti îndeobste sunt pline de clevetiri, basme, mustrãri, evidente nãscociri si minciuni, îndeosebi de desteptãciuni si uneltiri veninoase, cu scopul evident de a crea în Europa un duh de dusmãnie împotriva Bisericii Ortodoxe, si mai ales împotriva patriei noastre, ca zdruncinînd învãtãtura Bisericii noastre Ortodoxe, sã abatã pe adeptii ei de la calea adevãrului: dar asa cum ele se editeazã cu titluri ademenitoare, în conditii plãcute, de o atît de mare dichisealã tipograficã, încît parcã fãrã sã vrei atrag curiozitatea cititorilor, desigur cã si în patria noastrã, în care aceste scrieri pãtrund pe cãi negre, se vor gãsi destui din acei care, avînd o întelegere de suprafatã despre învãtãtura crestinã, nu vor putea sã nu ajungã captivati de gînduri potrivnice adevãrului. Îndeosebi s-au înarmat acum contra ortodocsilor scriitorii Bisericii Latine, proclamînd domnia papei si a Bisericii Romane peste toate guvernele, bisericile particulare si popoarele lumii. Mai cu seamã în prezent de aceasta se ocupã iezuitii în Franta, care folosindu-se de rãspîndirea limbii franceze, se avîntã cu un fel de activitate freneticã, prin intermediul scrierilor în aceastã limbã, sã extindã ideile lor peste tot, care sunt potrivnice învãtãturii si structurii ierarhice a Bisericii Rãsãritene, necrutînd în acest sens cele mai monstruoase nãscociri, evidentele minciuni si denaturarea nerusinatã a adevãrurilor istorice. Multi dintre intelectualii ortodocsi, citind aceste lucrãri în limba francezã si necitindu-le pe ale lor, în rusã, despre credinta ortodoxã, usor pot crede minciunilor iscusite în schimbul adevãrului, pe care nu-l cunosc.