De felul meu sunt (tot mai) sceptic.
Am văzut prea multe rateuri oribile ca să mai am încredere, pe lumea asta, în vreo "soluţie".
Totuşi, dacă ar fi să aleg între o şcoală obişnuită şi o şcoală cu educaţie pregnant creştină, aş alege-o pe ultima. Cu menţiunea că eu nu cred, din păcate, că educaţia din şcolile creştine e suficient de profundă pentru a crea caractere nobile. Formalism, ideologie, moralism şi altele asemenea umplu şi şcolile creştine, din nefericire. Am datele mele, după care susţin acestea....
În concluzie, lumea de azi îmi pare că nu mai oferă nici o scăpare/alternativă reală în privinţa educaţiei. Eu cred că toate ipostazele şcolarizării duc, treptat, la acelaşi deznodămînt: oameni bolnavi, necredincioşi (în ciuda ifoselor şi tabieturilor de suprafaţă), cu un simţământ cvasinul al comuniunii etc. Fiinţe supracompetitive şi destrăbălate, adânc cufundate în binomul plăcere-durere - iată ce produce şcoala.

Dacă vrei să îţi spun soluţia la care mă gândesc, o văd cam aşa: copiii şi părinţii, împreună, mereu în cele bisericeşti. Toată familia să deprindă rugăciunea, postul, mărturisirea gândurilor, iertarea; să se lase pătrunsă de Duhul Evangheliei, să aibă sălaşul de cult ca Adevărata Casă. Să caute a trăi în har.
Toate în cea mai mare discreţie! Fără vreo trâmbiţare ori înverşunare....
Dar asta nu e de crezut că s-ar mai practica azi şi, de se mai întâmplă totuşi, e lucru rar şi foarte greu, se pare... Iar de-o faci, vei fi etichetat deîndată ca pocăit, nu-i aşa?.... Dar cine te împiedică, totuşi, să îţi vezi de treabă, punînd la lucru duhul umilit şi sfântul dispreţ? (mă refer la dispreţul duhovnicesc, ca leac împotriva celor drăceşti şi mult-prea lumeşti) Piedici sunt multe foarte, lăuntrice mereu....:)