Să-i mulţumim lui Mihai, el a postat acel fragment pe care l-am reţinut şi pe care îl recitesc uneori.
Iar acolo în text sunt şi câteva pasaje unde e vorba însă tocmai de ... voinţă. Prin alegere voluntară, nevoitorul îşi drămuieşte gândurile domolindu-le cu rugăciunea, îşi păzeşte inima, îşi direcţionează simţurile etc. S-ar părea, astfel, că totuşi voinţa este extrem de importantă, atât ca susţinere prin efort a unor acţiuni cât şi în cealaltă ipostază, de abţinere de la altele. Da, evident, numai că este vorba deja despre o voinţă nouă, despre o voinţă altoită, despre voinţa unui îndrăgostit care s-a abandonat pe sine Iubitului sufletului său. Această voinţă nu mai exprimă egoul narcisist al omului, nu mai slujeşte gonflării de sine ci, dimpotrivă, fiind nutrită de iubirea pentru Dumnezeu dăltuieşte (împreună cu celelalte stihii mângâiate de har) procesul invers: zămislirea templului lui Dumnezeu în om.
Deşi mecanismul sufletesc este acelaşi (voinţa), el ascultă de legi ale persoanei care sunt net diferite la omul duhovnicesc. Şi sub umbrirea acestei noi atmosfere, sub lucrarea harului, voinţa devine, parcă, ecoul unei îmbrăţişări de nespusă tandreţe...:) În care, repet ce scriam cândva într-un poem, omul face cu greu diferenţa dintre persoana lui şi Dumnezeire. Adică Îl cunoaşte pe Hristos, Răstignitul şi Înviatul...