Ma mira si ma mahneste ca azi vorbim in acest mod detasat si cinic despre oamenii care au ales riscul de a plati cu viata indrazneala nobila de a trai omeneste, liberi de neomenescul dictaturii ceausiste.
Ma mira si uitarea senina, oh inocenta, a faptului ca la Timisoara oamenii s-au refugiat pe treptele Catedralei, unde au fost impuscati. Nu are nici o relevanta acest episod?

*
A gandi ca oamenii aceia care au murit pentru Hristos si pentru semenii lor sunt nu martiri, nu eroi, ci naivi si prosti - iata semnul adevaratei impietriri a inimii si caderi a mintii in deznadejde, in ordinar, in rautatea cea mai plicticoasa.
Cum puteti trai asa, oameni buni, in camasa de forta a mintii lipsite de mangaierea compasionala a inimii?
Probabil anii de schilodire la care ne-a supus experimentul comunist au rodit mai mult decat credeam...

A-ti lua de prosti, de naivi, de nebuni proprii eroi - ce jalnica pustiire... Ce neam schilodit a ajuns acesta... Ce mediocritate sterila, ce lipsa de apa vie, ce intuneric gros si mucegait roade ultimele ceasuri ale unei natii candva roditoare.

Luati aminte, fratilor, ca jertfa acelor oameni nu se evalueaza doar prin succesul economic si politic al tarii. Ci, inainte de toate, prin sporul de curaj si speranta carora martirii nostri le-au fost seminte.
Ei s-au asezat in lutul gliei ca seminte. Au udat propria asezare cu sange. E randul nostru, acum, sa cultivam ceea ce ei cu generozitate, dincolo de facaturile mintii egoiste, au oferit din preaplinul inimii si din dorul de Dumnezeu Cel interzis si ascuns noua, pe atunci...