O carte minunată, de mult folos pentru nevoile de a înţelege, atât cât ne e cu putinţă, ce înseamnă "Împărăţia lui Dumnezeu", a apărut în traducere şi la noi în anul 2003 cu binecuvântarea Patriarhului de atunci, Teoctist.
Lucrarea se numeşte "Împărăţia lui Dumnezeu - Tâlcuire duhovnicească la Predica de pe Munte", autor Arhiepiscopul Dmitri.

Îmi face deosebită plăcere să transcriu, acum în primele ore ale noului an pe care îl primim în dar de la Bunul Dumnezeu, un fragment din această prea frumoasă lucrare. Să ne fie, fraţilor, de mult folos, Doamne ajută!

*
Domnul şi-a început propovăduirea publică anunţînd apropierea Împărăţiei cerurilor.
"Împărăţia", aşa cum foloseşte El termenul, se referă la starea spirituală a omului atunci când experiază prezenţa lui Dumnezeu; la comunitatea (Biserica) pe care El a chemat-o special din sânul societăţii acestei lumi; la viaţa în Dumnezeu în lumea ce va să vină.
Există atitudini sau stări spirituale care sunt necesare pentru dobândirea Împărăţiei şi care sunt vădite la cei care devin părtaşi ai ei.
.........
Învăţăturile Lui sunt pline de surprize pentru punctul de vedere secularizat.
Lucrurile pe care le afirmă şi le dezvăluie El ca fiind virtuţi, au fost şi sunt încă respinse: pe cei pe care El îi numeşte binecuvântaţi (sau "fericiţi"), lumea îi numeşte nefericiţi. Probabil acesta este şi motivul pentru care cuvântul grec "makarios" ar putea fi tradus mai bine prin "binecuvântat", cuvântul "fericit" putînd fi înţeles şi într-un sens lumesc.
Acesta era şi cazul lumii în care S-a născut Iisus - lumea religioasă iudaică şi lumea politică romană. După câte se pare, mulţi iudei ajunseseră să înţeleagă nădejdea mesianică a propriei lor tradiţii în termeni seculari. Calitatea de membru formal al naţiunii religioase a lui Israel, cât şi respectarea formală a cerinţelor rituale şi morale erau suficiente. Adeseori condiţia de bunăstare era considerată dovadă a pietăţii personale şi a bunăvoinţei divine. Pentru romani, statul însuşi era zeu pentru popor, fiecare ins având ca primă îndatorire slujirea statului, ceea ce constituia o problemă personală. Puterea, vitejia, ambiţia, mândria şi înălţarea de sine erau virtuţi lăudabile, acceptate de cetăţeanul imperiului.
Adeseori Domnul i-a surprins pe ascultătorii Săi şi martorii faptelor Sale, chiar şi pe ucenicii Săi, atunci când a dezvăluit cerinţele divine privind viaţa umană şi relaţiile interpersonale. În mai multe rânduri, cei care Îl urmau au obiectat pentru că li se părea că El le jignea simţul de echitate şi dreptate.
(Cap. 4, pag. 20-21)