Pentru ca unii au impresia ca intre Piata Universitatii, Revolutie, Mineriade si Auschwitz, de pilda, nu ar fi nici o legatura, va propun urmatorul pasaj dintr-o carte numita "Sacru si melancolie", de Cristian Badilita. Textul se afla la pag. 195.

*
Nu cunosc o rugaciune mai frumoasa ca agonia lui Emilian Kolbe.
In lagarul de la Auschwitz a fost ucis un soldat german. Drept pedeapsa au fost alesi douazeci de detinuti pentru buncarul foamei.
Preotul Kolbe, care scapase la numaratoare, s-a oferit sa moara in locul unui detinut pe care nici macar nu il cunostea.
Buncarul foamei era temut in lagar pentru indelungata suferinta prin care trebuiau sa treaca cei condamnati inainte de a-si da sufletul.
Douazeci de condamnati au fost deci inchisi aici. Gardienii, obisnuiti cu "spectacolul", se asteptau sa auda urlete disperate, plansete, cuvinte de implorare. Dar nu s-a intamplat nimic din toate acestea. Indata ce-au intrat in acest mormant, ca-n apoftegma lui Ioan Scararul, condamnatii incurajati de preotul Kolbe au inceput sa cante psalmi si sa se roage. Nimeni n-a suferit o clipa din pricina foamei, a setei, a spaimei ori a disperarii. Mureau in timp ce cantau fericiti. Mureau zambind.
Gardienii s-au infricosat. Stateau la usa; nu cutezau sa intre.
De obicei in acest buncar nu se supraviatuia mai mult de patru zile. Dar iata ca acum trecuse o saptamana si condamnatii erau vii, senini, linistiti si se rugau intruna.
Ultimul a ramas Emilian Kolbe. Dupa doua saptamani i-au facut o injectie puternica in vena, ca sa-l ucida.
Acel buncar al foamei de la Auschwitz a fost, cred, pentru cateva saptamani, prin duhul rugaciunii, cel mai liber colt de pamant al Europei.