În prealabil postat de ahilpterodactil
In viata crestinului, functia curatitoare a harului se face in mocirla de lacrimi a caintei. Sub puterea vederii aduse de Lumina, crestinul se vede pe el insusi ca pacatos, ca plin de rautate si nedreptate inaintea Iubirii Dumnezeiesti. Inima infranta si smerita, duhul umilit fac atunci ca omul sa se planga pe sine ca pe un mort. Constiinta sa este largita si curatita, practic este comutata pe alt regim de functionare. Fireste ca omul plange!
Sub mangaierea Harului, omul plange rautatea lui, ruptura lui de Dumnezeu, neputinta lui totala, orbirea. Si tocmai in acest punct ajuns, cand se simte cu totul covarsit de propria netrebnicie inaintea incredibilului nostru Dumnezeu, cand constientizeaza cu imensa suferinta adusa de luciditatea prin Har cat de urat este modul lui de a fi inaintea Domnului, tocmai atunci crestinul primeste darul mangaierii si reinvierea din partea lui Hristos.
La rugaciune curata, cu mult plans, cu rauri de plans si cu zguduitoare cainta ca a ranit Iubirea lui Dumnezeu, crestinul este purtat dintrodata cu un salt dincolo de neputinta si pacatosenia lui. La rugaciune el traieste Judecata lui Hristos, terifianta Lui Judecata, apoi, prin Mila Domnului omul este repus in dreptul viilor, in starea minunata de copil al lui Dumnezeu. Astfel, rugaciunea dreptului este mai intai o pogorare la iad, o experiere cutremurata a intunericului, urmata de o izbavire inca mai cutremuratoare prin inviere, prin repunere in Cartea Vietii.
Cine nu a trait asta, pesemne ca nu s-a rugat niciodata cu adevarat. Sa nu mai vorbeasca, atunci, despre Dumnezeu! Ca nu-L cunoaste si nici pe sine insusi nu se stie...
|