[un.suflet]

Nu cred ca interzice nimeni placerile vietii, nici pe cele mici nici pe cele mari, atata timp cat le traim in contextul potrivit.Adica, iubirea.Daca sunt viu pe dinauntru, daca am ganduri curate fata de semenii mei, daca imi ingrijesc viata spirituala etc, daca ma iubesc pe mine si pe oamenii din jurul meu, daca am masura si bun simt in tot ceea ce fac,sau macar incerc, de ce ar fi interzis sa ma bucur in acelasi timp de lumea inconjuratoare si de ceilalti?

Si daca ma rog toata ziua, cunosc teoria religioasa la perfectie, sunt nelipsit din viata bisericeasca, si mai excelez si in multe alte privinte, dar am sufletul ingreunat de ura si de sila fata de cei din jur, sa fiu oare mai bun, in sens duhovnicesc?

Unde scrie ca trebuie doar sa ne rugam si sa ne caim?Parintii nostri duhovnici subliniaza adesea lucrurile astea pentru ca noi de cele mai multe ori suntem inconstienti, impietriti sufleteste si nepasatori, fata de pierzania si mocirla in care traim.Poate asa constientizam si incepem sa miscam ceva pentru binele nostru.