Niciodată nu vom putea ajunge la adevărata smerenie, chiar dacă mărturisim că suntem mai răi decât toți oamenii, pentru că aceasta înseamnă a ne compara cu semenii noștri. Adevărata smerenie presupune o altfel de comparație: ne comparăm pe noi înșine cu chipul omului care ni s-a descoperit în Iisus Hristos, chipul în care Dumnezeu l-a gândit pe om mai înainte de toți vecii. Pentru noi punctul de referință este Hristos. El este pilda noastră. Iar dacă punctul nostru de referință este Domnul Însuși, atunci smerenia nu are sfârșit. Nu ne mai putem mândri, căci știm că adevărata smerenie este de neatins, de vreme ce este întruchipată de Hristos-Dumnezeu. Tindem spre ea, dar nu suntem în stare a o atinge în chip desăvârșit. În lumina celor spuse mai sus, înțelegem de ce Sfântul Pavel zicea: „Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoși, dintre care cel dintâi sunt eu” (I Timotei 1,15). Marele Apostol putea mărturisi că el este întâiul între păcătoși, deoarece se învrednicise de vederea lui Hristos și cunoștea măsura la care ar trebui să se ridice omul, dacă vrea să se asemene Fiului lui Dumnezeu. Și cu cât mai limpede Îl vedem pe Domnul, cu atât mai adâncă devine smerenia noastră.
Pe Hristos Îl întâlnim în adâncul inimii, acolo unde se zugrăvește chipul Lui, precum arată același Apostol: „O, copiii mei, pentru care sufăr iarăși durerile nașterii, până ce Hristos va lua chip în voi!” (Galateni 4, 19). Când Hristos a luat chip în inima noastră, ne coborâm mintea înlăuntrul ei și vedem Fața Domnului, sfințenia și măreția Lui. Atunci înțelegem că smerenia nu are hotar pe pământ. Așadar, nu trebuie să ne comparăm cu semenii noștri muritori, ci cu Hristos – pilda noastră cea desăvârșită. „V-am dat vouă pildă”, spune Domnul. El este Învățătorul și Stăpânul nostru.
(Arhimandrit Zaharia Zaharou )
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
|