[TINERI PENTRU ROMANIA]

RÂNDURI PENTRU DOMNIŞOARE (17)

SOCIETATEA

Bunătatea - Devotamentul

-I-

„Bunătatea face să pălească geniul şi frumusețea, aşa cum apariția soarelui face să pălească torțele şi focurile de artificii. Inteligenţa cea mai limitată sau urâțenia cea mai grotescă sunt transfigurate când omenia le însoțește… O inimă bună e atât de mare că încape în ea întreaga lume.” Aceste cuvinte frumoase aparţin în mod surprinzător pesimistului Schopenhauer.

Schopenhauer definește bunătatea astfel: „Să ai faţă de ceilalţi aceeași îngăduință ca faţă de tine”. Identificarea bunătății cu îngăduința e totuşi greu de acceptat. Îngăduința faţă de noi sau faţă de ceilalţi nu e o virtute, ci o greșeală determinată de slăbiciune şi de orbire. Bunătatea trebuie să fie exigentă şi clarvăzătoare ca să nu se confunde cu lipsa de rezistență la rău sau cu iluziile ce provin din neînțelegerea unor situații.

Arthur Schopenhauer

-II-

În lipsa bunătății adevărate nicio ființă nu e completă. Cei în sufletele cărora ea se află o manifestă prin toate faptele lor, prin toate cuvintele lor şi aduc cu ei blândețe şi mângâiere oriunde merg. Mintea poate fi periculoasă fără bunătate. Bunătatea o călăuzește, o transformă în făclie ce ne luminează calea. Cu o inimă bună vom evita multe greșeli, inclusiv pe cele de tact de care doar inteligența nu-l ferește pe egoist.

Egoismul e consecinţa exacerbării individualității. Suntem atât de plini de noi că ne pare firesc să raportăm totul la eul nostru. Aceasta ni se întâmplă mai ales în tinerețe. Pe măsură ce înaintăm în vârstă ne dăm seama că bunătatea e o calitatea utilă. Mulţi, de teamă să nu primească mai puţin decât oferă, sunt tot atât de buni cu ceilalţi pe cât de buni sunt ceilalţi cu ei. Să adăugăm că nimic nu reține mai bine afecțiunea ca bunătatea.

-III-

Să fim deci buni. Sunt nenumărate ocaziile de a arăta tuturor acea bunătate de care Sfântul Pavel spune că „e răbdătoare, nu se laudă, nu-şi caută avantajul, nu se irită, nu e suspicioasă…, scuză totul, crede totul, speră totul, suportă totul.”

Sfântul Pavel

O asemenea bunătate nu e întotdeauna înnăscută în inimile noastre. Chiar şi celor mai generoși dintre noi le e greu s-o practice. Ingratitudinea, insuccesul produc destul de firesc nevoia de a trăi numai pentru sine. Bunătății îi e greu să învingă acest instinct involuntar. Toţi putem fi buni dacă ne străduim, dar nu toţi putem fi mari. Bunătatea îşi are însă măreția ei. Să faci bine în fiecare zi a vieții e o formă reală de eroism.

-IV-

Sunt din fericire destui oameni buni. Lor un elan spontan al inimii le dă capacitatea de a înțelege suferințele şi dorinţa de a le alina. Aceste ființe remarcabile s-au născut cu suflete bune, mari şi tandre. Dar fără fapte tandrețea nu e decât o simpatie sterilă. Apoi e necesar să fim buni mereu şi mai ales când e nevoie de noi. Fiind aşa vom constata că fericirea depinde de binele făcut. „Bine faci, bine găsești” spune un proverb românesc. Când nu e posibil să facem bine, să încercăm să fim măcar binevoitori. Sufletele bune găsesc întotdeauna o cale de a se manifesta. E arta lucrurilor aparent neînsemnate, a micilor bucurii oferite aproapelui, a ascultării mărturisirilor, a împărtășirii grijilor, a suportării defectelor, o artă în care femeile excelează.

-V-

Îngăduința sprijinită de fermitate e una din marile caracteristici ale bunătății. Ea nu e orbită de defectele aproapelui, ci, cunoscându-le pe ale sale, le iartă pe cele pe care nu le are. Intransigentă cu principiile, ea e milostivă cu vinovatul, căruia o vorbă bună, o primire nesperată îi poate reda curajul de a-şi repara greșeala. Bunătatea şi-a dobândit dreptul a-l mustra cu blândețe, cu afecțiune. Dreptatea nu e o persoană ursuză dornică să împartă pedepse în dreapta şi în stânga. Dat fiind că nu suntem în stare să ne judecăm pe noi înşine cu destulă asprime, să ne străduim să vedem la alţii mai întâi bunele intenții. Împărţirea irevocabilă a oamenilor în buni şi răi e nemiloasă, deoarece aceia socotiți răi au nevoie de bunătatea noastră pentru a se schimba.

Suntem jigniți? Să iertăm. Bunătatea e un mare merit şi superioritatea socială sau intelectuală se cuvine susținută de o egală superioritate a inimii. Altfel se situează, prin lipsă de delicatețe, mai jos decât cei cărora le pretinde respect.

-VI-

Bunătatea e potrivită la orice vârstă. Bătrânețea aproape că se confundă cu ea. Ne e greu să ne imaginăm bunicii fără această însușire. Celor aflați în puterea vârstei care dețin o autoritate bunătatea le temperează energia, le atenuează asprimea acțiunii, le dă un sens vieții prin facerea de bine. Tinerii, copiii au datoria de a deveni buni pentru că beneficiază permanent de ajutorul celorlalţi. Nu ajungem buni decât prin uitare de sine, ceea ce pretinde un oarecare efort. Dacă vom reuși să-l facem, nu vom mai accepta avantaje vătămătoare celorlalţi şi vom căuta constant să fim folositori. Bunătatea practicată aşa e superioară bunătății naturale pentru că rezultă dintr-o victorie asupra noastră. Ea nu va fi influențată de simpatii, ci se va manifesta fără să țină cont de ele. Să fim buni mereu! Vom urca în acest fel încet şi sigur treptele spre acel nivel superior numit devotament.

-VII-

„E bun cel ce face bine celorlalţi. E foarte bun cel ce suferă pentru binele pe care-l face. E eroic şi perfect cel ce-şi riscă viaţa pentru a face bine”, spunea La Bruyère.

Jean de La Bruyère

Simpla bunătate nu presupune sacrificiul complet de sine, jertfirea absolută, în timp ce devotamentul implică toate acestea şi chiar mai mult, pentru că adesea e mai greu să trăieşti pentru cineva decât să mori pentru el. Vedeți devotamentele neștiute, neînțelese, neapreciate ale majorității femeilor.

Totuşi nu ar fi bine ca devotamentul să eclipseze bunătatea sau să scutească pe cineva de ea. Bunătatea e mai la îndemâna tuturor, e mai constant practicată. Cei care se devotează rece, aspru, lăsând să se vadă importanța sacrificiului lor, îşi fac devotamentul greu de acceptat. Ar fi de preferat din partea lor un pic de detașare şi mai multă tandrețe. Devotamentul ostentativ, nu e cu adevărat devotament.

Să te devotezi înseamnă să preferi pe altcineva ţie şi să te jertfești pentru el. De exemplu devotamentul mamelor pentru copiii lor aflați în primii ani de viaţă, când le sunt necesare îngrijiri permanente. Devotamentul e piatra de încercare a adevăratei afecțiuni. Pentru a ști dacă iubim pe cineva să așteptăm momentele de grea încercare. Dacă atunci ezităm înseamnă că afecțiunea noastră nu e decât egoism deghizat. Iubim pentru noi, pentru satisfacția noastră personală.

-VIII-

Întruchiparea binelui e omul atașat de semenii săi şi de pământul său natal. În relatările de bună-credinţă despre războaiele pe care le-am purtat e amintită întotdeauna mulțimea de eroi anonimi căzuți pentru Ţară. Jertfa lor a fost un act de supremă abnegație. Viaţa civilă oferă şi ea exemple ale sacrificiului individului pentru binele tuturor. Ceea ce e admirabil la devotament e dăruirea voluntară a puterilor omului în funcție de situaţia sa şi de îndatoririle sale. Toţi ne putem devota, dar e important s-o facem în sensul atribuțiilor noastre: soldatul ca soldat, agricultorul ca agricultor, muncitorul ca muncitor, savantul ca savant. Femeile care nu vor să aibă soț şi copii pentru a se consacra carierei profesionale comit o greșeală de judecată. Același lucru se poate spune şi despre femeile care-şi neglijează soțul şi copiii pentru a se dedica unor activități cu caracter general. Domeniul de manifestare al devotamentului femeii e întâi de toate Familia.

Asta nu înseamnă că femeia, chiar timidă şi temătoare, nu şi-ar sacrifica viaţa. Să ne reamintim de eroismul infirmierelor noastre din spitalele de campanie de pe Frontul de Est care în anul 1944 au luptat cu arma în mână alături de soldați pentru a face posibilă evacuarea răniților şi acordarea de asistență religioasă muribunzilor. Păcat că vitregia vremurilor nu a permis consemnarea unor fapte atât de generoase în cărțile de istorie. E adevărat că în împrejurări tragice suntem susținuți de exaltarea momentului. Devotamentul cel mai dificil e poate sacrificarea zilnică a gusturilor şi a preferințelor proprii, dăruirea timpului său unor îndatoriri umile, într-un cuvânt devotamentul familial ale cărui bucurii sunt date chiar de ce implică.

Spital de campanie

Popescu Angela

Sursa: http://tineriptromania.blogspot.com/