Imi amintesc de mama mea, cu dreptii sa o odihneasca Dumnezeu. Era si, in acelasi timp, nu era credincioasa. In felul in care sunt majoritatea oamenilor Romaniei de azi, ea credea intr-un Dumnezeu al filozofilor. Fie (des) nu mergea la biserica, fie (rar) mergea la biserica asa cum fac multi: ca "sa aprinda o lumanare".
Dar, iata ca, in plina maturitate, a lovit-o o boala cronica si evolutiva. Ceea ce ei ii parea si noua tuturor ne parea o nenorocire. Vederea dezastrului propriului trup, atat de frumos, cu care se mandrea pana nu demult, simtamantul apropierii inexorabile a mortii au facut sa isi schimbe perspectiva. De la un Dumnezeu creator al universului, retras apoi ca sa curga creatia in dorul lelii, a trecut la credinta in Cristos, care este "calea, adevarul si viata". Cercetand un sens in toate, nu l-a gasit. Dar, cercetand obsesiv sensul suferintei ei, l-a gasit. A plecat de langa noi spovedita, impartasita si cu credinta in Domnul.
Asta nu inseamna ca, in cazul tau si alor tai, va fi la fel. Ceea ce vreau sa spun este ca acolo unde noi nu reusim, Dumnezeu, prin persoana Spiritului Sfant, are posibilitati ceva mai mari. El trimite tuturor razele Sale. Si, intr-o zi, ai tai se vor intreba "de unde poate veni asemenea raza ?" Si, minunandu-se de efectele ei, vor intoarce capul si vor merge catre originea ei, descoperindu-l pe Dumnezeul cel Viu al lui Abraham, Isac si Iacob.
Cel mai bun lucru pe care ai putea sa il faci este sa te faci tu insati efect stralucitor al unei asemenea raze. Tu insati sa fii aceea in care parintii tai vor constata o transformare care ii va intriga atat de mult, incat nu se vor lasa pana ce nu vor descoperi cauza ei: Acela care misca inimile. Si, ca si Sfantul Augustin, vor spune: "Tarziu te-am aflat, Doamne!".
|