Speculez in marginea ingaduintei lui Dumnezeu desi cred ca e pierdere de vreme si, dupa unii, chiar pacat. Prefer sa (imi) spun, mai intai, ca nu stiu de ce ingaduie atatea si atatea. Sa zicem ca din iubire si intelepciune, ambele peste puterea noastra obisnuita de a iubi si pricepe.

Ca tot veni vorba despre teste, adeseori parintii si invatatorii pun copilul/elevul intr-o situatie complexa care permite alegeri. E o strategie didactica buna de a oferi un camp de stimuli si nu doar un singur stimul, lasind copilul/elevul sa faca un proces decizional, sa analizeze, sa compare, sa cantareasca, sa hotarasca. Ajuta la o mai buna lamurire, ajuta la invatare. Una prin descoperire, cu implicatii si cu miza personala. Nu doar copilul se simte implicat firesc in cunoastere dar si invatatorul il cunoaste pe aceasta cale pe copil, ii vede resursele, tendintele, limitele. Urmind ca, in baza acestei lamuriri sa aleaga o noua situatie de stimulare, adecvata copilului si tinzind totodata spre scopurile invatarii.
In mod similar, imi imaginez, procedeaza si Dumnezeu cu omul. Ii da sa incerce si sa aleaga, pentru a se lamuri prin proprie experienta, prin consecintele alegerii.

Osandirea pe care o atribuim lui Dumnezeu este in primul rand, cred, rezultatul alegerilor noastre. Intr-un fel, Dumnezeu semneaza/intareste/definitiveaza ceea ce omul Ii propune. Domnul propune iar omul dispune, urmind ca, intr-un sfarsit Domnul sa spuna doar atat: faca-se voia ta! Aceasta cred ca este o idee plauzibila despre Judecata. Pentru mine are sens aceasta presupunere, atat de mult incat face parte din credinta mea.

Chiar daca omul urmeaza alegerea familiei lui, ca orientare generala, la un moment dat tot se va confrunta cu situatii speciale, foarte personale, in care va lua decizii unice pentru care poarta o raspundere, a lui si doar a lui. Crestinismul e unul dar crestinii sunt multi... In parte se aseamana intre ei, in multe se deosebesc nefiind superpozabili intre ei.
Ca urmare, apare o problema noua si spinoasa: raportarea la celalalt. Problema alteritatii. A celuilalt si a Celuilalt.

Puterea de a alege e in fiecare om, impreuna cu multe alte daruri, cu un context personal, cu mosteniri, cu de toate... Dar nu mereu alegem sa ... alegem cu adevarat personal. E mai comod sa urmam orbeste, pasivi. Ne satisface si nevoia de apartenenta, securizanta.
Iar a ramane statornic intr-o alegere poate fi foarte dureros, inspaimantator. Poate costa viata. Si alegem adeseori sa ne oprim aici, fara a cerceta mai departe... Unii, insa, trec peste aceste frici si piedici. Ei au credinta, dor intens de Dumnezeu, harnicie si ajutor potrivit. Ferice de acestia!

Iubirea lui Dumnezeu este limanul odihnitor al framantarilor omului. Aceasta iubire conduce sufletul pe un drum care poate si merita sa fie urmat. Dar noi iubim, adeseori, asa cum ni se sugereaza, amestecat... Si ratacim, dureros si pagubos. Multi au dat marturie si vor mai da, se pare!