Câtă vreme omul nu a trăit cu adevărat în duh cumplitele adâncuri ale iadului, pe de-o parte, şi pe de altă parte, propia înviere a lui Hristos, el trebuie să urmeze căii arătate de Sfinţii Părinţi şi nu să se povăţuiască de la sine. Oricât de înzestrat intelectual ar fi el în comparaţie cu alţii, oricâtă cunoaştere teoretică ar stăpâni, să nu se întemeieze pe sine. Iar dacă, pe lângă cunoştinţele toeretice, mai este stăpânit şi de patimile invidiei, urii, şi altele asemenea, cu atât mai primejdios îi este a se face sfetnic.

Sufletul nostru poate şi trebuie să tindă către Dumnezeu; însetează după El, vrea să fie deplin cu El şi numai cu El, dar când cu adevărat Îi dăm Lui întreaga noastră viaţă, când voim a "înfăptui" tinjirea noastră şi o face singurul "act" al întregii noastre vieţi, atunci întâlnim ceva la care nu ne aşteptam în vremea începutului însuflării noastre. Mulţi s-au îngrozit de ispitele cărora se supune omul în calea sa către Dumnezeu, şi mulţi au fugit de suferinţele ce li s-au părut "neroditoare" în clipele părăsirii de către Dumnezeu.

("Taina Vieţii Creştine", Arhim. Sofronie, pag. 217-218)