[CristianR]

În prealabil postat de AlinB

Este un act curajos sa vorbesti despre propriile defecte.

Ca omul care nu recunoaste ca e prost, sigur e nebun :)

Asta mă ispitește să-mi arăt curajul și să recunosc: Și eu sunt prost! :)

Dacă mă gândesc, însă, că cei mai deștepți dintre oamenii pe care i-am cunoscut au făcut o astfel de mărturisire, iar mulți dintre proști n-ar recunoaște asta în ruptul capului, mă face să mă gândesc că mă autoinclud - fără a o merita - într-o companie selectă.

Al. Paleologu spunea că orice om, oricât ar fi el de inteligent, este uneori prost; are momentele lui de prostie (poate de inadecvare).

Părintele Galeriu spunea, într-o predică: „Sunt, și eu, un prost ca oricare” - afirmație care, cu un umor involuntar, cred, arată că toți suntem proști; dar poate că aici sensul cuvântului este și cel de „om simplu”, căci pe ei îi desemna în trecut cuvântul „prostime”.

E bine, în orice caz, și e confortabil să pornești de la premisa că ești prost măcar uneori. De fapt, dacă mă gândesc mai bine, cred că prostia îmi este constitutivă. Este ceea ce mă definește și îmi aparține, este ceea ce sunt prin mine însumi.

Atunci când se întâmplă să nu fiu prost, nu e din cauza mea. Când pricep câte ceva simt imediat că, măcar că am făcut un oarecare efort, nu din puterile mele vine asta, ci e primit în dar. Și așa se explică de ce în Scriptură darul înțelegerii și darul înțelepciunii sunt de la Duhul Sfânt.
Pentru a le primi, însă, trebuie să știi că tu ești un vas gol, adică ești prost. Și a ști asta înseamnă să fii smerit, adică receptiv.

Cu adevărat prost, însă, în sensul rău al cuvântului, ești atunci când refuzi cu orice chip să crezi că ai putea fi vreo clipă prost. Să crezi că știi, că înțelegi, cunoști, că darurile tale native sau îndelung lucrate te-au urcat pe o culme, deasupra altora, infatuându-te, autoadmirându-te și pretinzând ca și ceilalți să te admire - abia atunci ești prost, pentru că atunci, mobilându-ți casa sufletului cu ceea ce consideri ca fiind acumulări proprii, nu mai rămâne în tine niciun loc pentru razele de lumină ale Dumnezeirii.

Nu degeaba spun Părinții că, atunci când vrei să te apropii de Dumnezeu, să-L cunoști în rugăciune, trebuie să te lepezi de tot ceea ce ai acumulat nu atât în sens material, cât lăuntric. Oricât de mare savant sau filosof vei fi devenit, în fața Lui trebuie să uiți totul. Și abia atunci începe adevărata cunoaștere.

Cred că sunt multe înțelesuri ale prostiei și multe feluri de prostie. De asemenea, ea „potențează” în sens negativ trăsăturile cu care se asociază sau le însoțește vrând-nevrând. De exemplu, în privința relației ei cu răutatea, cred că atunci când ești rău ești, totodată, și prost. Pentru că răutatea nu-ți este niciodată profitabilă, distrugând atât victima, cât și pe tine însuți, sufletește vorbind.

Dacă a te recunoaște prost este de dorit, a rămâne prost, însă, este un păcat. Pentru că nu consider prostia ca antonim al inteligenței, ci ca opacizare a spiritului, ca umplere de sine, ca obtuzitate, nereceptivitate. Omul care știe de Dumnezeu nu poate fi prost, oricât de mic i-ar fi IQ-ul.