Odinioara (spun asa ca sa nu fiu intrebat cand anume, exact, s-a intamplat - ca n-as sti sa precizez)
oamenii, am auzit, convietuiau cu prostia si cu Dumnezeu in mod pasnic.
Nu-si puneau atatea probleme explicite, erau convivi, se impartaseau unii de altii si cu asta basta.
Si prostia si Dumnezeirea se desfasurau firesc in viata oamenilor, fara prea multe problematizari si retorici.

Din acele vremuri ne-au ramas ca semn muzica, rugaciunea, plansul linistit.

De atunci multe s-au schimbat.
Azi nu mai avem muzica, ci urlet pompos. Nu mai e rugaciune, ci declaratie solemna de adeziune la un nou partid. Nu mai e plansul, ci isteria spectaculara.

Vreau sa ma impac cu prostia si cu Dumnezeul meu. Dar am ajuns atat de prost incat eu nu mai stiu s-o fac.
Ca urmare, cu o ultima licarire din lampita mintii mele, ma vad silit sa cer ajutor.
Oare nu-l voi refuza, iarasi?...