Trecind peste bucuria de a citi postarea ta, nepriceputule,
sau mai degraba raminind in bucuria postarii tale mangaietoare, pentru mine,
as vrea sa iti zic ceva despre inteligenta, daca nu te superi...:)
Un prost, crede-ma, stie vorbi pe-indelete despre inteligenta!...:)))

Conu Liiceanu, ca un mester versat in ale emisiunilor cu public mut, a mizat bine pe intelesul primar pe care majoritatea telespectatorilor il vor fi dind inteligentei. Acela de insusire cognitiva, fie ea si complexa (sub cupola unui IQ ridicat se pitesc factori care tin si de limbaj si de gandire si de reprezentari si de memorie etc.). A fi inteligent, stie bine maestrul Liiceanu, inseamna pentru noi a fi destept, a sti, a cunoaste. Rationalismul stupid al lumii in care traieste filosoful nu-i e, desigur, strain.

Si totusi, filosoful a lasat deschisa si acceptiunea mai subtila si mai bogata a inteligentei. Aceea de a te lasa pradat, momit si pradat, de instinctul (da!) abandonarii de sine. Prin, poate, interogatie. A te intreba si a intreba poate fi un act al abandonarii de sine. Dar si al unei obraznicii memorabile!
A te deda la cugetare, cu o foame teribila de a reiinoi tot rostul lumii, imi pare un pacat foarte rafinat. Liiceanu il cunoaste, il practica zilnic, sper, il foloseste, inteligent, pentru a trai/pentru a petrece.

Din lumea tainica a inteligentei imi plac mai ales pajii ei: mirarea, cumpanirea (ca delectare sau ca chin), rasul-surasul, indurerarea, suspinul. Si o vointa anume de a ramane cu o foarte subtire fanta a constiintei receptiv la ceea ce (ti) se intampla cu adevarat. Ca si cum ai lasa mereu fereastra intredeschisa, pentru a intra pe acolo, de neinchipuit, un oarecare semn de-al zefirului...
Nu imi plac oamenii care gandesc cu toata fruntea.