Viata si practica ortodoxa: Inaltarea cugetului, incalzirea inimii - de Parintele Serafim Rose http://saraca.orthodoxphotos.com/bib...a_ortodoxa.htm
...vom alerga dupa lucruri exterioare: icoane bune, slujbe minunate dupa Tipic, biserici frumoase, dupa felul corect de a canta, de a face danii... Toate aceste lucruri sunt minunate si bune, dar nu ne putem apropia de ele fara sa stabilim ca fiindu-ne prioritar a avea o inima calda, crestina si a purta lupta launtrica prin care sa dobandim smerenia. Daca neglijam aceste prioritati esentiale, atunci toate aceste lucruri minunate pot fi asezate intr-un muzeu al antichitatilor ortodoxe..
De indata ce incepi sa afirmi ca „Acesti oameni nu fac lucrurile asa cum trebuie”, trebuie sa te opresti si sa-ti dai un avertisment launtric. Chiar daca e adevarat – asa cum se intampla adesea, intr-o anumita masura – aceasta atitudine critica este un lucru extrem de negativ care nu te va duce nicaieri. In cele din urma, te-ar putea aseza in afara intregii Biserici. Asadar, trebuie sa iti aduci aminte sa nu judeci sau sa te crezi atat de intelept incat sa „stii mai bine”.
Ca ortodocsi, nu trebuie sa credem ca putem fi duri, reci si corecti, ramanand pe mai departe crestini. Nu acestea sunt temeliile crestinismului.
Putem observa acelasi lucru in viata oamenilor. Cel ce crede in ceva atat de patimas incat iti va „taia capul” daca nu esti de acord cu el, isi arata slabiciunea. Este atat de nesigur de sine, incat are nevoie sa te converteasca pe tine, pentru a se asigura pe el insusi ca crede. Formele contemporane de „super-ravna” (zelotism) din Biserica, ce sunt propagate de oameni care vor cu disperare sa se afle de partea cea dreapta, sunt de fapt incarcate cu slabiciune si nesiguranta.
Nevoia de a fi „drept” se gaseste, si ea, la suprafata crestinismului. Este importanta, dar nu de o importanta primordiala. Intaietatea o are inima, care trebuie sa fie blanda si calda. Daca nu avem aceasta inima calda, trebuie sa il rugam pe Dumnezeu sa ne-o daruiasca, nevoindu-ne sa savarsim acele lucruri prin care o putem dobandi. Mai mult, trebuie sa constientizam ca nu o avem – ca suntem reci. Astfel, sa nu incredem ratiunii si concluziilor mintii noastre logice, privind un lucru fata de care trebuie sa fim oarecum „slobozi”. Daca facem astfel, intrand in viata sacramentala a Bisericii si primind harul lui Dumnezeu, Dumnezeu Insusi va incepe sa ne lumineze.
Singurul lucru care ne poate izbavi este simplitatea. O putem dobandi, daca ne rugam lui Dumnezeu in launtrul inimii sa ne faca simpli; daca nu ne consideram a fi atat de intelepti; daca, atunci cand se pune o intrebare precum „Putem zugravi o icoana a lui Dumnezeu Tatal?”, nu vom sari sa raspundem: „A, bineinteles ca nu! – cutare si cutare Sinod a spus asa si asa, canonul numarul cutare”. Si astfel, avem de ales intre a-i excomunica pe toti ceilalti, „cunoscand” ca avem cu siguranta dreptate – caz in care am „intrecut masura” – si intre a ne opri si a declara: „Ei bine, nu cred ca le stiu chiar pe toate...” Cu cat avem mai mult aceasta a doua atitudine, cu atat vom fi mai feriti de primejdii duhovnicesti.
Daca urmam calea simplitatii – neincrezandu-ne intelepciunii noastre, facand tot ce putem, dar constientizand ca mintea noastra, fara de incalzirea inimii, este o unealta foarte slaba – atunci se va petrece acel lucru despre care vorbea Kireievski: va incepe sa se formeze in noi o filosofie ortodoxa de viata.