Cand eram mica,de vre-o 14 ani,cantam la corul catedralei din orasul meu,eram un grup de fete tare dornice de Slavire a Lui Dumnezeu.Pe-atunci cantam si foarte multe cantece de-alea,cum se spune acum,Din Oastea Domnului,caci pe atunci nu se facea atat de evident aceasta diferentiere.Si intr-o seara,dupa slujba de priveghere,sambata seara,a venit Preasfintitul foarte indignat,trebuind sa predice a deschis un subiect ce avea in vedere stirea cea mai noua,sfintirea Bisericii De stil vechi din oras,sfintirea unei biserici ce avea sa se construiasca nou si asupra caruia Presfintitul nostru trebuia sa cada de acord pentru infaptuirea ei,chiar daca nu-si dorea acest lucru.Astfel ca dupa acea slujba de seara a iesit Preasfintitul in fata si a criticat vehement si cu mult dispret exprimat in vocea si cuvintele lui,aceasta biserica pe stil vechi,exprimand in acelasi timp si eroarea si defectele care caracterizeaza,in opinia sfintiei sale,aceasta credinta.Eu stateam si ma uitam la el,de regula il divinizam,sa spunem asa,pe acest Preasfintit,insa priveam pe chipul acestuia cu cata ura si cu cata lipsa de instinct fratesc intre oameni vorbea despre aceasta biserica,astfel m-a dezgustat intr-o oarecare masura atitudinea acestuia dezolanta,din punctul meu de vedere.Fiindca se evidentia mai mult dispretul inconjurat de interese profunde,decat tendinta de-a face diferenta intre credinta adevarata si cea cazuta in eroare.
Dupa ce Preasfintitul a terminat predica,a dat voie crestinilor sa se prezinte care doreste,in fata,si sa-si spuna parerea referitoare la acest subiect.Si au venit in fata fel de fel de oameni,in genere barbati,si au calcat in picioare acea biserica ce urma inainte de-a se construi,si-au vorbit multe si nevrute slobozindu-si gura,"cu blagoslovenie" la atata ura si dispret fata de o confesiune,sora,de altfel,cu biserica ce o sustineau.Personal,nu m-a deranjat negarea si spiritul de apararea apropriilor convingeri religioase,in detrimentul celeilalte,insa m-a deranjat instinctul atat de animalic de impotrivire,si fara prea multa ratiune si intelepciune religioasa fata de aceasta.Este normal sa avem opinii,sa ne li impartasim,este normal ca acestea ca pice in contradictie cu ale celorlalti,insa cand vine vorba de credinta,se presupune ca o exprimam avand exemplu pe Hristos,se presupune ca o exprimam avand in inima bunatate si insasi intelepciunea existentei divine,dar nu in acel stil in care,parca se dadea deja o sentinta irevocabila,ca niste crestini "atot judecatori" ce suntem.
Cand am vazut atata pornire rautacioasa,in credinta mea de-atunci,m-am speriat,pentru un moment nu mai stiam ce vreau si am inceput sa plang.Dupa ce a plecat toata lumea din biserica,am inceput sa plang cu foc,sa sarut icoanele si sa ma rog cu atata intensitate sa-mi arate Dumnezeu calea spre impacare interioara.Nu mai stiam ce sa cred,si nu mai stiam ce vreau de la acel loc.Intotdeauna am simtit nevoia armonizarii mele interioare cu exteriorul,iar atunci devenisem confuza.Aceste critici dure si fara temei concret,nu unul verbal, m-au facut mai degraba sa caut si sensul acelei Biserici calcate in picioare.Si m-am rugat la Dumnezeu....
Asadar,oamenii sunt oameni,teoriile sunt teorii,faptele sunt fapte,dar cand vine vorba de credinta aceasta trebuie sa se exprime intr-o cununa inteleapta de factori pozitivi,caci pana la urma temeiul credintei este iubirea si pacea,dupa care s-au format teoriile si iar teoriile care nu au nici o putere,nici cea mai mica putere fara iubirea adusa de Mantuitorul pe pamant,prin marele si semnificativul Sau sacrificiu.
|