Citat:
În prealabil postat de ahilpterodactil
Multumesc pentru postare, Mihai...:)
Ingaduie sa fac si eu o marturisire, acum. Poate iti gasesti putin timp sa imi dai si un raspuns la ea.
In urma cu ceva vreme am mers la parintele duhovnic si l-am intrebat daca ma pot impartasi. Imi parea ca inima mea tanjeste, ca sunt in ipostaza potrivita pentru impartasire.
Parintele m-a intrebat, cu toata seriozitatea (si caldura) daca ma cred pregatit...
Am ezitat, am spus ca nu cred ca sunt pregatit. Si nu m-am impartasit.
Apoi am fost, o vreme, bosumflat pe parintele. Bosumflat ca un copil.
Iar azi, cu atat mai mult cu cat in ultima vreme am avut cateva intamplari revelatoare pentru starea mea, inteleg inca mai mult cat de pregatit eram...:) Si parca nu mai sunt bosumflat pe parintele, ci ma simt (ne)rusinat si tare prostut.
|
„Să se cerceteze însă omul pe sine și așa să mănânce din pâine și să bea din pahar. ” (1 Cor. 11:28)
Dacă găsești ceva în tine care te împiedică, te duci și te spovedești. E adevărat că unii preferă să arunce toată responsabilitatea pe capul duhovnicului, dar răspunderea nu-i a lui, ci a celui care se împărtășește. Și eu am pățit ceva asemănător la începutul relației cu actualul părinte, atunci când i-am cerut, ca tot creștinul obedient față de datini, binecuvântare pentru împărtășanie. Mi-a răspuns: "te-am oprit eu?". După o vreme, mi-a explicat că duhovnicul oprește de împărtășanie, în anumite condiții, iar dacă n-ai primit un asemenea canon, nu mai trebuie să ceri o mie de binecuvântări. Aici fiecare face cum i se spune, dar înainte de toate conștiința ta e prima sită pe care trebuie să treci până la Potir.