Cand eram copil imi doream foarte mult un avion. Il tin minte si azi, cum statea acolo in vitrina, la libraria din Calarasi unde mergeam adeseori cu mama in vizita la rude.
De cate ori treceam pe langa librarie o rugam pe mama sa mi-l cumpere. Cand am invatat sa scriu i-am scris mamei un biletel, de 1 Martie, pe care am trecut (alaturi de ghiocei si inimioare) o rugaminte mica: "te rog, mama, ia-mi avionul!"
Dar mama imi spunea mereu indurerata: "nu avem bani"... Era prea scump, costa, tin minte, 120 de lei.
Vedeti, au trecut cam 40 de ani de atunci si copilul nu a uitat...
Intre timp am zburat de multe ori cu avionul. Dar nu era ca acela din vitrina!....:)
Nici un avion nu va fi vreodata ca avionul acela atat de dorit si niciodata capatat.
Sunt trist.
....:)

P.S. Copiilor mei nu le prea plac avioanele. Curios lucru!!
P.P.S. Odata am vrut sa cumpar unui copil ceva pe care bunica nu isi permitea sa il cumpere. M-am nimerit la o coada in Auchan. Bunica s-a uitat atat de urat la mine, a gesticulat atat de fioros incat m-am speriat si am renuntat sa mai spun ceva... Altadata era sa fiu luat la bataie de un tatic. Alteori am fost injurat de cate o mamica. Pana la urma am renuntat sa mai intreb "imi permiteti sa..." sau "va rog sa...". La noi esti privit cu suspiciune cand vrei sa ajuti, din proprie initiativa, pe cineva. De ce? Habar n-am.