De cateva ore ma tot gandesc ce sa spun si, parca, nimic nu mi se pare potrivit...:)
Ceva asemanator am patit ori de cate ori m-am intalnit cu capodopere (cand am citit "Tristan si Isolda", in adolescenta, n-am vorbit vreo doua zile, la fel am patit cu "Bocet pentru Ignatio Sanchez" etc.); ori cand m-am insurat (doar zambeam la nevasta-mea, prostit); cand mi s-a nascut primul copil; cand un prieten mi-a spus ca e pe moarte.
Uneori nu pot gasi cuvintele potrivite. Sunt unele lucruri de necuprins cu mintea si cu vorba, ele ma ating in inima si trebe nitel timp ca sa se adune gandurile si vorbele, sa vina masura care sa imi para acceptabila.

*
ma gandeam ca filmul s-ar putea numi foarte bine 12, adica de la 1 la 2...:) De la individ (persoana) la comuniune, de la sine la noi.
Dupa cum, in oglinda pe care ne-o propune desfasurarea evenimentelor, s-ar putea numi si 21, de la comuniune la destramarea ei. Intrucat filmul are o alura romantica - focul prinde aripi, se inalta pana devine rug, apoi totul revine la caderea dintai... Fiecare se intoarce, dupa extraordinara deschidere si participare colectiva, la ale sale... Cu exceptia, desigur, a noii seminte de dragoste: mica echipa, de la 1 la 2, care se formeaza iarasi la final si despre care nu stim de se va destrama si ea sau nu... Dar voim sa ramana.

*
Ma intrebam mereu cine e Iuda. La final parea ca Iuda e cel ce fusese la inceput scanteia. Dar regizorul are grija sa ne incurce. Scena finala, cu vrabia si cu icoana, ne arata ca nu acesta e Iuda. ori, poate e unul modernizat, evoluat...:)
De fapt ambiguitatea aceasta teribila privind identitatea personajelor si rolul lor mi se pare maiastru cultivata de regizor. O prima sugestie ar fi ca nici unul dintre participanti nu este deplin, fiecare pica in ale lui, dar impreuna se completeaza si pot aduce, prin constiinta comuna care ii transcende si de care ei se folosesc o clipa, libertate si viata.

*
Evident, mi-au placut micile lectii de psihologie aplicata...:) In special punerea in scena a mecansimului fundamental al relatiilor de apropiere: autodezvaluirea. Iesiti din conditia lor uniformizatoare, de personaje ale propriei existente, prin practicarea marturisirii membrii grupului incep sa se recuperze ca oameni. Treptat pica mastile, solutiile de aparare ale fiecaruia, idolii... Din personaje, oamenii devin persoane si, asa cum se intampla mereu in astfel de cazuri, in comunitatea lor isi fac loc adevarate evenimente, adevarate masuri omenesti, virtutea... Desi in fata noii provocari tot castelul de-o clipa se naruie.
Noua provocare e asumarea pana la capat a iubirii. In mod dureros fiecare se intoarce in carapacea teribila a preocuparilor lui, a obsesiilor, infantilismelor, lasitatii si necredintei lui...

*
Deocamdata aceste cateva impresii. In orice caz, trebuie sa revad filmul. O asemenea capodopera nu poate fi doar rasfoita, consumata frugal...:) Si nu e capodopera, doar asa, ca produs artistic, ci e apa vie, de care eu unul am mare nevoie ca sa ma curatesc si sa ma intremez sufleteste.

Ma iertati, toate cele bune!