Evident, de la un capat la altul al filmului suntem chemati sa participam la problema responsabilitatii. Cine isi asuma responsabilitatea pentru sine, ca om (la inceput ei delega responsabilitatea, puind in fata autoritatea judecatoarei; problema nu e a lor, ei sunt acolo formal, ca sa indeplineasca un ritual declansat printr-o comoda si superficiala reactie la scenariul gata preparat si livrat "de sus"), pentru soarta semenului, pentru soarta omenescului?
Dar pe masura ce fiecare ia contact cu sine, cu stihiile lui, cu amintirile indelung intemnitate in cusca unei memorii secrete (pentru ca in lipsa unui cadru securizant, in lipsa sprijinului altui om, iti e frica sa te confrunti cu propriile trairi dureroase si inspaimantatoare), vedem ca personajele devin treptat persoane. Isi recapata, parca, acea constiinta de sine, ganditoare si simtitoare. Altul nu mai este strainul, cel de care nu imi pasa, ci devine fratele, omul ca si mine, iar eu nu mai sunt doar un altul ci un asemenea, semenul celuilalt.

*
Curios lucru, desi in general rusii isi spun mereu pe nume (ce deliciu sa citesti romane ori teatru rusesc unde numele fiecarui personaj e atat de des pomenit!), aici nu prea isi spun pe nume. Oare de ce?

*
"Un rus nu se simte bine daca nu personalizeaza totul" - spune unul dintre participanti.